...Nici nu ştiu când au trecut anii. Parcã mai ieri îmi fãceam planuri de viitor pentru viaţã, mã pregãteam de aventuri noi şi extraordinare al cãror sfârşit nici nu mã gândeam sã-l anticipez, trãiam primele emoţii...
Timpul a trecut mai repede decât aş fi crezut. Nu mai am foarte mult pânã la pensie şi duc o viaţã retrasã, de om singuratic.
Mã afecteazã, ca pe toatã lumea, absurditatea prezentului, rãsturnarea oricãror reguli de bun-simţ şi înlocuirea lor cu unele imorale.
Rãzboaiele nu contenesc, nici actele scelerate.
Nu ştiu ce ne va aduce viitorul, nu ştiu ce se va alege de generaţiile noi. Şi pe vremea tinereţii mele erau probleme, dar parcã problemele prezentului le depãşesc în intensitate şi în complexitate pe cele ale trecutului.
Însã cel mai surprins am fost sã constat cã singurãtatea, acest lup feroce care îţi devoreazã interiorul, care te lasã vidat de orice sentiment şi ameninţã sã-ţi ia minţile, mai are puţin şi mã rãpune.
Iniţial n-am dat importanţã acestui aspect, m-am gândit cã sunt suficient de tare sã rezist barierei pe care tot eu o ridicasem între propria persoanã şi semeni, fiindcã, în afara unor incompatibilitãţi de care, poate, nimeni nu este scutit, nu mã putusem adapta nicicum la obiceiurile lor.
Dar, odatã cu trecerea timpului, acest monstru numit solitudine a început sã-şi facã simţitã prezenţa, sã mã erodeze încet-încet.
*
...Dupã ce am pendulat nehotãrât între a relua legãtura cu vechi cunoştinţe şi a-mi face unele noi, eventual cu aceleaşi preocupãri artistice sau chiar mai comune, viaţa mi l-a scos în cale pe Mircea.
Un fost hocheist care cochetase cândva şi cu scrierea de scenarii cinematografice (alãturare improbabilã, dar care, iatã, în cazul sãu se dovedise posibilã), acum la pensie, dar încã activ. În sensul cã avea o colaborare în calitate de consilier al staff-ului unei echipe de hochei locale, pe care şi-o îndeplinea foarte bine, se ducea la meciuri şi la filme, era un om "de lume".
Ne-am cunoscut iniţial pe un site de recenzii ale unor filme, apoi şi în viaţa realã.
Mircea era un tip exuberant, extrovertit, un "bon viveur". Oarecum exact la antipodul meu, dar explicabil mãcar prin prisma zodiei sub care era nãscut. Mircea era un nativ al Zodiei Leului, un individ bun la suflet, cu poftã de viaţã, deschis, poate doar uneori prea acaparator, dar nu într-o mãsurã care sã deranjeze.
Eu eram nãscut în Zodia Gemenilor şi, dupã cum scrie şi în zodiac, eram tot timpul torturat de angoase şi nelinişti, devorat de îndoieli şi scrupul, temându-mã de evenimente viitoare care nu se ştia dacã vor avea loc cu adevãrat. Introvertit, fiindcã aveam oarece influenţe şi din Zodia Racului.
Dar ne-am înţeles bine, poate cã, într-o anumitã mãsurã, fiecare şi-a gãsit un complement în celãlalt, a gãsit un izvor prin care curgea o apã bogatã în elementele care celuilalt îi lipseau.
Am ieşit de mai multe ori la o terasã din centru care mie îmi era foarte dragã şi, printre feliile de pizza, cafele şi bere, ne-am împrietenit la cataramã şi am început sã ne cunoaştem mai bine unul pe celãlalt.
Şi prietenia noastrã era chiar un exemplu de amiciţie sincerã şi total dezinteresatã.
El era cãsãtorit, dar nu o aducea pe soţie la întâlnirile noastre. Eu eram singur.
*
Dar aveam o amintire care mã tortura, un secret teribil. Mã scutur ca dupã cel mai negru coşmar, deschid calculatorul pentru a mã uita la hochei. Sâmbãtã mã vãd iar cu Mircea...
...Din nou la terasã.
Mircea îmi mãrturiseşte cã la un moment dat s-a temut sã nu fie scos afarã din scenã, marginalizat. Dar odatã cu primirea postului de consilier al staff-ului echipei de hochei, lucrurile s-au schimbat. A început sã fie din nou cãutat, solicitat, sã i se cearã pãrerea.
Într-un fel, pot spune cã aceeaşi fricã o încercasem şi eu, deşi mai aveam ceva ani pânã la pensie. Dar mã temeam sã nu mã înec în propria singurãtate, sã nu ajung sã fiu devorat de ea.
Iatã, şi pentru mine se aranjaserã lucrurile într-un mod neprevãzut, odatã cu apariţia acestui interlocutor (şi de-acum puteam spune şi prieten) în viaţa mea.
Am vorbit mult timp despre sport, filme şi femei, am trecut destul de repede de la ultimele rezultate sportive la cele mai recente tendinţe în cinematografia modernã, care nu ne mulţumeau pe niciunul. Cât despre eternul feminin, se pare cã acesta este neschimbat de la începuturile lumii – şi, probabil, aşa va rãmâne şi mai departe.
Când ne-am despãrţit, eram mai bine.
*
A doua zi am simţit cã mã ia din nou cu ameţealã.
M-am dus la cea mai apropiatã bisericã şi m-am rugat fierbinte. Dar nu ştiam dacã ruga mea a fost primitã – aici este, poate, singurul hiatus între credincios şi divinitate, cã primul nu ştie în ce mãsurã a fost ascultat, primit, iertat. Chiar dacã nu te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, nu ştii bine nici dacã te-a iertat, nici dacã va interveni în vreun fel în viaţa ta.
Fiindcã, poate, Dumnezeu are însuşirea de a fi un martor tãcut al existenţei noastre, cu toate dramele şi tragediile ei, chiar dacã ne promite mântuirea finalã. Ceva din aceastã "piesã lipsã" din puzzle-ul existenţei a sesizat şi Ingmar Bergman în mai multe dintre peliculele sale. Fiu de pastor, s-a întrebat totuşi în permanenţã dacã Dumnezeu ne vede şi ne rãspunde sau suntem izolaţi pe o planetã a blestemelor.
"Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre" – iatã un citat, atribuit lui Blaga şi lui Nietzsche, care rezumã totul în doar câteva cuvinte.
De ce însã tragedie? Doar din cauza lui Adam şi a Evei?
...Probabil cã şi din cauza sufletelor noastre insuficient cizelate.
Iar cizelarea prin suferinţã, deşi extrem de dureroasã, se pare cã este singura soluţie viabilã.
*
Mircea nu bea foarte mult, dar era, dupã cum am spus, "bon-viveur". Nu-şi refuza o plãcere, chiar dacã nu era (din fericire!) decadent.
Eu eram ceva mai precaut cu "plãcerile vieţii", chiar dacã, la o adicã, nu refuzam nici eu un pahar, din când în când.
Într-o searã, când ne-am întins mai mult decât de obicei la discuţii şi parcã şi numãrul paharelor bãute a fost mai mare, am avut o efuziune spontanã:
"Mircea, eşti cel mai bun prieten al meu! Eşti un tip formidabil, cu un suflet extraordinar, şi propun sã ne legãm printr-o prietenie pe viaţã!".
L-am vãzut cã pãleşte uşor.
"Ce este? Sã nu-mi spui cã nu simţi acelaşi lucru!", l-am apostrofat, derutat.
"Ba da, dar... Îmi este foarte greu sã spun... Dacã îţi doreşti cu adevãrat asta, trebuie sã mai ştii ceva despre mine. Dar nu pot sã-ţi spun aici", adãugã, pe un ton coborât.
"În regulã", am rãspuns şi l-am invitat la mine acasã.
Ceva nu îmi plãcea în toatã povestea, dar nu aveam ce sã fac.
"Un vin?", l-am întrebat, ca o gazdã primitoare.
"Nu", îmi rãspunse hotãrât. "De data asta, doar o cafea tare".
Puţin mai târziu, în timp ce ne beam cafeaua, mi-a zis:
"Şi mie mi-ar plãcea sã ne legãm printr-o prietenie pe viaţã şi în egalã mãsurã te consider un tip extraordinar. Dar iatã care este povestea mea – am un secret teribil pe care, dacã nu erai tu, l-aş fi dus în mormânt".
"Te ascult", i-am rãspuns, deşi devenisem tot mai nesigur.
"În tinereţe, dupã cum ştii, suntem alte persoane decât la maturitate. Ardenţi, explozivi, impulsivi. Sângele ne clocoteşte în vene, nu stãm sã ne gândim de douã ori înainte de a face un lucru.
Am avut un coleg de facultate, Radu. Cum se întâmplã deseori în viaţã, iubeam amândoi aceeaşi femeie. Pe Alina, care a devenit ulterior o arhitectã reputatã. Ea îl plãcea mai mult pe el, deşi nu dãduse un rãspuns ferm niciunuia.
Am suferit în tãcere, am înghiţit cât am înghiţit, dar la un moment dat, într-un alt context, când m-a acuzat cã am trişat la jocul de cãrţi, deşi nu o fãcusem, s-a declanşat dezastrul: m-am hotãrât sã-l omor.
N-am mai putut suporta sã fiu dominat şi umilit în asemenea mãsurã.
Ştiam cã îşi petrece weekend-urile într-o pãdure aflatã la marginea Bucureştiului. Într-o sâmbãtã, l-am urmãrit de la distanţã, fãrã sã mã vadã nimeni. Aveam nişte folii protectoare la încãlţãminte şi pe mâini, astfel încât sã nu las urme sau amprente.
L-am lovit tare cu o piatrã în tãmplã. I-am pus cadavrul într-un sac în care am ascuns şi piatra.
Apoi l-am cãrat mai mulţi kilometri, fiindcã poliţia avea cu siguranţã sã-l caute în acea pãdure. L-am îngropat în cu totul altã parte, foarte adânc. Din fericire, am reuşit sã trec neobservat şi de data asta.
Apoi m-am întors acasã şi m-am pus pe aşteptat. Nu puteam exclude varianta cã voi fi prins, dar am riscat.
Şi – pentru a câta oarã? – am avut noroc, dacã ãsta se poate numi noroc. A fost dat dispãrut, dar nu i-au gãsit cadavrul. Nu s-a ştiut niciodatã precis dacã, cine şi de ce....
Astfel cã am rãmas singur cu crima mea şi cu acest secret teribil. Eşti primul care îl aflã şi, desigur, te-aş ruga sã nu mã denunţi".
Eram şocat. Mâinile îmi erau strânse atât de tare pe ceaşca de cafea încât mã temeam sã nu o sparg.
"În aceste condiţii, cum ai privi o prietenie pe viaţã cu un individ ca mine?".
Când mi-am mai revenit, i-am rãspuns:
"Sunt foarte, foarte şocat de ce mi-ai mãrturisit. Niciodatã nu m-aş fi gândit la aşa ceva, nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea ta.
Însã iatã care este rãspunsul meu: Nu numai cã nu am sã te denunţ, dar, cu toatã strângerea de inimã pe care o resimt, îmi doresc la fel de mult prietenia ta pe viaţã".
L-am vãzut cã se lumineazã la faţã.
"Mulţumesc din inimã! Eşti un prieten adevãrat!", exclamã, cu bucurie.
"Dar", am continuat, ca totul sã fie în regulã, va trebui sã asculţi şi tu o poveste".
S-a crispat puţin.
"Mã duc sã mai fac o cafea", i-am spus, pentru a mai detensiona atmosfera.
*
"Am fost cândva, nu e nicio surprizã, la fel de tânãr, de ardent şi de nesãbuit ca şi tine. Ca sã te citez, "în tinereţe, dupã cum ştii, suntem alte persoane decât la maturitate. Ardenţi, explozivi, impulsivi. Sângele ne clocoteşte în vene, nu stãm sã ne gândim de douã ori înainte de a face un lucru".
La un moment dat, am cunoscut o pensionarã cu credinţã în Dumnezeu, Ana, care avea în grijã o nepoatã, pe micuţa Adela. Ne-am intersectat pe tãrâmul literelor, fiindcã îmi citise câteva lucrãri, iar eu îi aduceam cãrţi de la o librãrie.
Ana era o persoanã foarte bogatã.
Am discutat multe, dar nu-mi puteam lua ochii de la obiectele de valoare pe care le avea în apartament.
Deşi nu mã caracterizeazã astfel de gesturi, într-o searã, când s-a dus la bucãtãrie sã prepare un ceai, am profitat de ocazie şi i-am subtilizat o statuetã din aur masiv. O am şi acum.
Peste câteva zile, a remarcat lipsa statuetei, dar, cum mã considera un gentleman perfect şi un intelectual de rasã, nu m-a bãnuit niciun moment. A acuzat-o pe servitoare şi a rãmas convinsã cã aceasta i-a furat obiectul de valoare, chiar dacã n-a avut nicio probã, iar slujnica a negat tot timpul".
"În aceste condiţii, cum ai privi o prietenie pe viaţã cu un individ ca mine?", i-am pus aceeaşi întrebare.
"Sunt foarte, foarte şocat de ce mi-ai mãrturisit. Niciodatã nu m-aş fi gândit la aşa ceva, nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea ta.
Însã iatã care este rãspunsul meu: Nu numai cã nu am sã te denunţ, dar, cu toatã strângerea de inimã pe care o resimt, îmi doresc la fel de mult prietenia ta pe viaţã", am primit acelaşi rãspuns.
Am rãsuflat uşurat.
*
Peste puţin timp, ne-am reîntâlnit la terasã.
Am ciocnit paharele cu aceeaşi bucurie ca de obicei.
"Ştii ce e cel mai ciudat în toatã povestea noastrã?", i-am spus în timp ce sorbeam din paharul cu bere.
"Întâmplarea asta m-a urmãrit ani de zile şi, dupã un timp, am început sã mã rog lui Dumnezeu sã mã ierte. Atât de mult îmi doream iertarea – sau, poate, ca cineva sã mã absolve de vinã... Dar, deşi nu putem sã ştim dacã divinitatea ne-a iertat sau nu, şi deşi pun mai mult preţ pe iertarea lui Dumnezeu decât pe cea a oamenilor, în Creator am încredere cã mã va ierta dacã mã cãiesc cu adevãrat. În oameni, nu".
"Şi eu pot spune acelaşi lucru", îmi rãspunse. Cel mai frumos sentiment uman, dupã iubire, este mila, dar cel mai întâlnit – dorinţa de rãzbunare".
Ne-am întreţinut astfel timp de mai multe ore. Seara se lãsase şi luna a apãrut pe cer. Mâine va începe o zi nouã şi, poate, fiecare dintre noi se descãtuşase un pic.
*
Epilog.
Nici eu, nici Mircea n-am aflat vreodatã dacã Dumnezeu ne-a iertat, deşi ne-am rugat sincer pentru asta. Pentru aşa ceva nu se pot cumpãra indulgenţe.
Ne-am vãzut, fiecare, mai departe de vieţile noastre, aşa cum erau. Ne-am întristat de mersul lucrurilor, dar ne-am bucurat de fiecare datã când câştiga echipa de hochei preferatã sau când apãrea un film bun.
Ne-am întâlnit la fiecare sfârşit de sãptãmânã la terasã, convinşi cã prietenia sincerã şi dezinteresatã este un lucru minunat.
Şi, dupã cum am mai spus, probabil cã fiecare a gãsit o contrapondere în celãlalt.
Însã, la un moment dat, s-a întâmplat ceva neaşteptat.
Când pleca de la serviciu, un individ necunoscut i-a tãiat calea lui Mircea. Şi i-a spus: "Sunt Andrei, fratele lui Radu. Ştiu tot". Dupã care i-a aruncat o privire stranie, iar Mircea nu a înţeles dacã urma sã-l ierte sau sã-l omoare.
Iar eu, ieşind din bloc dupã cumpãrãturi, m-am trezit abordat de un necunoscut, care mi-a spus:
"Sunt Lucian, fiul Anei. Ştiu tot". Mi-a aruncat o privire bizarã.
Şi nu am înţeles dacã urma sã mã ierte sau sã mã omoare...
Finalul?
Vã las pe dumneavoastrã sã-l completaţi. Un final cert, clar, ar strica povestirea şi ar denatura (paradoxal, poate) mesajul pe care am vrut sã-l transmit.
