Literatura anticã
a fost scrisã începând cu aparita scrisului (3000
î.Hr. - aparitia scrierii cuneiforme) si pânã la
sfârsitul secolului al V-lea (mai precis 476 d.Hr., când
are loc prãbusirea Imperiului Roman de Apus).
Epoca Bronzului
Perioada timpurie (mileniul al III-lea î.Hr.): 2600
î.Hr.: Textele sumeriene de la Abu Salabikh, 2400: Textele de
la Piramidele egiptene, 2400: Piatra de la Palermo, 2350: "Maximele
lui Ptahhotep, 2270: Tabla cu imnuri sumeriene, atribuitã lui
Enheduanna (cel mai vechi autor de texte literare cunoscut), 2050:
codul sumerian al lui Ur-Namu, unul dintre cele mai vechi coduri juridice,
2000: Textele de pe sarcofagele egiptene, 2000: Cântece de jale
sumeriene, 2000: Textul sumerian "Enmerkar si domnul din Aratta"
Perioada medie, Perioada târzie, Epoca
fierului: Tucidide, Manuscris
Antichitatea clasicã: Literatura Greciei antice,
Literatura latinã. Antichitatea târzie:
Barocul a exprimat noi
forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea
metaforei si alegoriei, larg întâlnite în literaturã,
poezia si filozofia barocului, precum si de ardenta dorintã
a cãutãrii mirabilului. Prin utilizarea a tot felul
de artificii, uimeste, produce profundã admiratie (precum în
marinism), adicã cãutau maraviglia. Din acest unghi
de vedere, dacã manierismul a fost prima rupturã serioasã
fata de Renastere, atunci barocul este ruptura totalã, poate
chiar limbajul artistic total opus. Tema cunoscutã a Renasterii,
suferinta psihologicã (de ce nu, metafizicã) a omului,
temã într-un fel abandonatã dupã revolutiile
în gândire provocate de Nicolaus Copernicus si Martin
Luther, se regãseste în schimb în toate formele
artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în
literatura sa. Perfectiunea, adicã virtuozitatea era nu numai
un lucru cãutat, dar era si de dorit de cãtre artisti.
Astfel aparitia artistilor cãutând perfectiunea, acei
virtuoso (virtuoz, în limba românã), alãturi
de un anumit realism al exprimãrii si grijã extremã
(aproape paranoidã) fatã de detalii devin alte elemente
definitorii ale perioadei baroc. Un important punct de vedere critic
al barocului literar se referã la preferentierea acordatã,
în lucrãri foarte diferite, formei exterioare în
detrimentul continutului. Exemple de scriitori considerati reprezentativi
ai barocului în literaturã: Paul Fleming, John Milton
etc.
Clasicismul este individualizat
prin caracteristici precum: ratiunea dominã sentimentele, caracterul
moralizator acordând importantã unor specii literare
corespunzãtoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele
sunt caractere: caracterul avarului, unitate de timp, loc si actiune
(un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de
pudoare, rafinament, personaje oneste, morale. Alte trãsãturi:
simetria si echilibrul compozitiei, concizia si rigoarea unor exprimãri
care capãtã uneori caracter de sentintã... Curentul
se defineste ca o miscare artisticã si literarã care
promoveazã ideile de echilibru si armonie a fiintei umane,
constituite în modele durabile si care se pot regãsi
în timp. Reprezentanti: Boileau, La Fontaine, Jean Racine, La
Bruyere, Pierre Corneille, Anton Krâlov, Antioh Cantemir, Ion
Creangã, Vladimir Streinu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu,
George Cãlinescu.
Iluminismul este o miscare
ideologicã si culturalã, antifeudalã, desfãsuratã
în perioada pregãtirii si înfãptuirii revolutiilor
din sec. XVII-XIX în tãrile Europei, ale Americii de
Nord si ale Americii de Sud si având drept scop crearea unei
societãti „rationale”, prin rãspândirea
culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim).
Iluminismul este o replicã la adresa barocului, care încearcã
sã înlãture dogmele religioase si sã infiltreze
luminarea maselor pe baza experientei proprii. Caracteristici generale:
pretinde eliberarea fiintei umane de sub tutela sa autoindusã.
Immanuel Kant, Isaac Newton, rationalismul lui René Descartes,
scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza
si empirismul lui Francis Bacon si John Locke – au promovat
credinta în legile naturale si în ordinea universalã,
precum si încrederea în ratiunea fiintei umane si în
abilitãtile inovatoare ale acesteia care au reusit sã
influenteze întreaga societate a secolului al XVIII-lea. Caracteristici
literare: Curent ideologic si cultural: promovarea rationalismului,
caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului
si dogmelor, rãspândirea culturii în popor, literatura
preocupatã de problemele sociale si morale. Teme si motive:
«monarhul luminat», «contractul social», emanciparea
poporului prin culturã; Genuri si specii: liric, epic (povestire,
nuvelã, roman), dramatic (tragedie, comedie). Opere reprezentative:
Pierre Beaumarchais - Bãrbierul din Sevilia (1775); Daniel
Defoe - Robinson Crusoe (1719); Henry Fielding - Tom Jones (1749);
Carlo Goldoni – Gondolierul (1753); Louis de Montesquieu –
Scrisori Persane (1721); Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloizã
(1761); Jonathan Swift - Cãlãtoriile lui Gulliver (1726);
François Voltaire - Candid (1759). Iluminismul românesc:
Scoala Ardeleanã. Figuri importante ale Iluminismului: În
Anglia: David Hume, John Locke, Isaac Newton, Daniel Defoe, Jonathan
Swift. În Germania: Immanuel Kant, Friedrich von Schiller, Gotthold
Ephraim Lessing. În Franta: Denis Diderot, D'Alembert, Montesquieu,
Jean-Jacques Rousseau, Voltaire. În Italia: Cesare Beccaria.
În România: Ion Budai Deleanu, Ienachitã Vãcãrescu,
Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Sincai. În SUA: Benjamin Franklin,
Thomas Jefferson, Thomas Paine.
Realismul este un curent
literar care se manifestã în secolul XIX si are drept
centru de iradiere Franta. Romanele realiste au urmãtoarele
caracteristici: 1. Teme: parvenitismul, avaritia, imoralitatea etc.
2. Motive: parvenitul, avarul. 3. Compozitie: obiectivã, narator
omniscient si omniprezent. 4. Subiecte: inspirate din realitate. 5.
Actiune: pe mai multe planuri. 6. Conflicte: sociale, psihologice,
politice etc. 7. Personaje: întruchipeazã mai multe categorii
sociale, complex caracterizate, reprezintã tipuri umane. 8.
Structura închisã. 9. Se utilizeazã tehnica detaliului.
10. Se accentueazã relatia dintre mediu si personaj. Reprezentanti
români ai Realismului: Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Ion
Luca Caragiale, Liviu Rebreanu.
Naturalismul este o
ramurã a realismului, o miscare literarã proeminentã
la sfârsitul secolului XIX în Franta si în restul
Europei. Scriitorii naturalisti au fost influentati de cãtre
teoria evolutionistã a lui Charles Darwin. Acestia credeau
cã ereditatea unei persoane si mediul decid caracterul acesteia.
În timp ce realismul încearcã doar sã descrie
subiectii asa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizeazã
principiile estetice ale realismului în directia reprezentãrii
aspectelor dure, brutale ale realitãtii. Ambele sunt opuse
Romantismului, în care subiectii au o simbolisticã profundã,
sunt idealistici si cu puteri supranaturale. Naturalismul considerã
cã mediul socio-cultural exercitã o influentã
absolut covârsitoare în aparitia si dezvoltarea personalitãtii
umane. De asemenea studiau elemente umane tarate, alcoolici, criminali,
sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat. Principalul
sustinãtor al naturalismului a fost Émile Zola, care
a scris un tratat despre subiect ("Le roman experimental")
si a folosit stilul în multele sale romane. Alti autori francezi
influentati de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans si
fratii Goncourt. Elementele naturaliste se gãsesc în
literatura românã în unele nuvele ale lui Caragiale
si Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul
naturalism este folosit de cãtre criticii literari cu un sens
mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind
conformitatea cu natura, fidelitatea fatã de realitate a reprezentãrii
artistice.
Impresionismul este
o miscare artisticã, manifestatã la început în
picturã, mai târziu si în muzicã, mai ales
în Franta, si care marcheazã desprinderea artei moderne
de academismul traditional. Pictura impresionistã s-a dezvoltat
în perioada cuprinsã între 1867 si 1886, caracterizatã
prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenã
sau de un obiect, asupra mobilitãtii fenomenelor, mai mult
decât asupra aspectului stabil si conceptual al lucrurilor,
preferând pictura în aer liber si folosind o cromaticã
purã si tuseuri fine de penel pentru a simula lumina realã.
Impresionismul în literaturã: a apãrut în
literatura germanã ca reactie împotriva naturalismului,
considerat exagerat si neartistic. Formele preferate sunt poezia liricã,
proza scurtã, piese dramatice într-un act, toate slujind
modului de exprimare subiectiv. Reprezentantii: Arthur Schnitzler,
Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke. În Franta corespondentul
impresionismului în literaturã este de fapt simbolismul.
Parnasianismul (din
Parnas, „miticul munte al muzelor / poetilor“
în sudul Pelasgo-Daco-Thraciei, azi apartinând Greciei
+ sufixarea dublã cu -ian- si apoi cu -ism) este denumirea
unui curent literar de la sfârsitul secolului XIX. Parnasianismul
a apãrut ca o reactie (neo-clasicã) la romantism, cultivã
expresia impersonalã, descriptivã, ornamentalã
si cizelatã, raportatã la peisaje exotice, dar si la
obiecte de artã, cãrora le consacrã poezii de
virtuozitate formalã (sonet, rondel, rondo s.a.). Parnasianismul
promova: impersonalismul; natura obiectivatã - în viziuni
întemeiate pe receptarea strict senzorialã a lucrurilor;
cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul
etc.) si a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizatiilor
(arhetipale si interferentiale), al mitologiilor, religiilor, geografia
liricã devenind planetarã; surprinderea spatiilor exotice
sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, si lauda obiectelor
sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare,
podoabele de interior etc.). Parnasienii erau o grupare de poeti din
Franta secolului XIX ce si-a tras denumirea de la revista în
care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând
numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacã.
Publicatã între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise
de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville , Sully Prudhomme,
Paul Verlaine, François Coppée si José María
de Heredia. În literatura românã, încã
din 1880 si pânãîn perioada interbelicã,
alãturi de simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilã
directie modernistã a poeziei noi / decadente, directie promovatã
- în „simbioza parnasianism-simbolism“ - îndeosebi
de revistele «Literatorul» (Bucuresti), «Vieata
nouã» (Bucuresti), «Versuri si prozã»
(Iasi) etc. Primele semne ale parnasianismului si-au fãcut
aparitia în literatura românã, între 1866
si 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape
sincron cu cele din Franta, unde curentul si-a avut „prima scoalã“
între 1866 si 1880, cãci bardul de la Mircesti era la
curent cu orice noutate / miscare literarã francezã;
dar prima veritabilã „scoalã“ parnasiano-simbolistã
din literatura românã se datoreazã lui Alexandru
Macedonski, cenaclului si revistei sale, Literatorul, pe care le-a
condus si în primele douã decenii ale secolului al XX-lea.
Alti parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu („ciclul
poemelor publicate în Sburãtorul“), ori de cei
antologati de Nicolae Davidescu, în 1943, în volumul Din
poezia noastrã parnasianã: Mircea Demetriad, Gabriel
Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff si
Iuliu Cezar Sãvescu; important este si aportul parnasienilor
români de la cumpãna secolului al XX-lea si dintre anii
1950 si 2000: Eugeniu Sperantia (1888-1972; avem în vedere volumul
Poezii, apãrut în 1966), D. Rariste («Maria Magdalena»,
1937; «Valuri împietrite», 1941), Ion Acsan («Primãvara
cosmicã», 1962), Al. Andritoiu («Constelatia lirei»,
1963; «Simetrii», 1970; «Euritmii», 1972),
Mircea Ciobanu («Imnuri pentru nesomnul cuvintelor», 1966),
Eugen Dorcescu («Pax magna», 1972; «Desen în
galben», 1978; «Arhitectura visului», 1982; «Culegãtorul
de alge», 1985; «Epistole», 1990; «Cronica»,
1993; «Exodul», 2001; "Omul de cenusa",antologie
de autor, 2002; "Elegii", 2003; "Biblice", 2003;
"Moartea tatãlui", 2005; "În Piata Centralã",
2007; "Omul din oglindã", antologie de autor, 2008;
"Abyssus abyssum invocat", 2009; "drumul spre tenerife",
2009), Ilarie Hinoveanu («Cocorul din unghi», 1967) s.
a. Estetica parnasianismului: În primul rând, parnasianismul
a însemnat obiectivitate fatã de nebulozitãtile
lirice ale romantismului, obiectivitate sustinutã si solicitatã
de formele prozodice fixe cultivate, punând inspiratia si fluctuatiile
ei în tipare, întru „cristalizare“, spre a
intra apoi „în circuit“ ca „produs nobil (în-nobilator)“
care sã parã „de provenientã exterioarã“,
„din afara eu-lui“. Frumosul preferat de parnasieni era
cel din picturile si sculpturile antichitãtii, din miturile
si istoriile civilizatiilor arhe-tipale din toate ariile planetei,
îndeosebi (dupã cum aratã si numele miscãrii,
de la pelasgo-thracul „munte al muzelor“, Parnas) din
Hellada. În spiritul parnasienilor, antichitatea capãtã
culori vii, picturalul, vizualul dominând totul: nimfe cu sâni
albi, coborând din tinuturi marmoreene, cu corpuri mlãdioase,
îmbietoare, de culoarea petalelor de trandafir, împrãstiind
parfumuri, mai ales de liliac, levãnticã, roze, cu îmbrãtisãri
gratioase, într-o muzicã misterioasã a lirelor,
cu aparitia bacantelor într-un „triplu delir“ etc.
Parnasienii abordeazã problema îmbogãtirii rimelor
„marii armonii“, (re)descoperã forme fixe prozodice
din cele mai alambicate si le pun în circuit: hexametrul, versul
safic, dactilul, anapestul, amfibrahul, coriambul, spondeul, amfimacrul,
peonii etc.; pretuiesc si cultivã foarte mult poezia cu formã
fixã: sonetul (pe primul loc), rondelul, glosa, gazelul, epitalamul,
rubaiatul, pantumul, haiku-ul, micropoemul-tanka etc.; preiau de la
romantici ceea ce le convine, fiind preocupati de exotism (cadre si
atmosferã), de feeric, de peisajele luxuriante, ori de cele
ecuatoriale, polare, extrem-orientale, de japonezerii sau chinezerii
etc., dar cu proiectare în impersonal, „în zone
statice“, „sub o cupolã de gheatã“,
„ca într-o vitrinã“. Prin parnasieni, geografia
liricã se extinde la întregul cosmos. Când li s-a
reprosat insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat
cã imaginile de seninãtate, frazele echilibrate pot
sã exprime marile dureri sau idei; au fost de acord cã
„forma“ poate fi „impasibilã“, sculpturalã,
dar foarte purã în liniile sale. Detestarea „incoerentei
ideii“, a „incorectitudinii limbajului“ rãmâne
punctul invulnerabil al parnasienilor (de fapt, „armãtura“
e din 1872, datã de Micul tratat de poezie francezã
(Petit traité de poésie française) de Théodore
de Banville, adevãratul „manual“ al noului curent).
Simbolismul a fost o
miscare artisticã si literarã de la finele secolului
XIX, care se opunea naturalismului si parnasianismului, potrivit cãreia
valoarea fiecãrui obiect si fenomen din lumea înconjurãtoare
poate fi exprimat si descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare,
de manifestare propriu acestui curent. Adesea se considera cã
poeti ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud si Paul Verlaine fac parte
din acest curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl
încarneazã cel mai bine în poezie. Definit în
sens strict, simbolismul reprezintã un cerc literar restrâns
din care fãceau parte poeti cum ar fi Stuart Merrill, Albert
Samain si Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul miscãrii
în 1886, în ziarul Le Figaro. Manifestul simbolist: În
acel articol, Jean Moréas vorbeste despre o artã care
va fi inamicã declamatiei, a didacticismului sau a falsei sensibilitãti
si proclamã cã poezia trebuie sã sugereze, nu
sã descrie. La acestea adaugã folosirea cuvintelor rare,
a metaforelor rafinate si pretioase si a versurilor impare ce ar permite
reînnoirea limbajului poetic. Desi simbolismul francez a durat
foarte putin, el a fertilizat poezia modernã, negând
gândirea stiintificã, rationalistã. Pe drumul
deschis de simbolism au pãsit ulterior Arthur Rimbaud cu experieta
clarviziunii, s-au nãscut tema lui Charles Baudelaire a corespondentelor
si una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care
lumea întreagã e doar o imensã carte. Dintre temele
simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului,
imaginea femeii, decadenta, arta pentru artã. Manifestul simbolist
a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul
Les Voyelles („Vocalele”), un exemplu perfect de sinestezie
literarã si Charles Baudelaire în poemul Correspondances
(„Corespondente”), în care natura este definitã
drept un "templu de simboluri". Trãsãturi:
În opozitie cu retorismul romantismului, simbolismul preferã
un ton mai intim si confesiv, iar spre deosebire de rãceala
si formalismul parnasianismului, se îndreaptã spre emotia
si muzica interioarã a ideii.
Semãnãtorismul
(sau Sãmãnãtorismul) este un curent ideologic
si literar constituit la începutul secolului XX în jurul
revistei „Sãmãnãtorul” (1901-1910).
Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. Pozitia
criticã era întregitã de pretuirea traditiilor
istorice si folclorice, a valorilor nationale, a luptei de eliberare
nationalã etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru
Vlahutã drept un apogeu al semãnãtorismului.
La 2 decembrie 1901 apare la Bucuresti primul numãr al revistei
„Sãmãnãtorul”, sub directia lui George
Cosbuc si a lui Alexandru Vlahutã. Termenul semãnãtorism
provine de la revista „Sãmãnãtorul”,
pe paginile cãreia apãreau poeziile sãmãnãtoristilor:
poezia lui Alexandru Vlahutã Semãnãtorul, poezia
lui George Cosbuc cu acelasi titlu, apãrutã la 2 decembrie
1901. Termenul de semãnãtorism este un cuvânt
derivat care provine de la „a semãna” - ceea ce
dã de înteles cã reprezentantii de vazã
ai acestui curent „seamãnã” conceptiile
lor în mediul sãtesc. Semãnãtorismul a
fost o expresie motivatã de o necesitate istoricã, într-o
perioadã de lâncedã asteptare literarã.
Etape: 1901–1902: revista este condusã de George Cosbuc
si Alexandru Vlahutã. În primul numãr apare articolul
Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahutã, în
care se deplânge deprecierea valorilor românesti, scriitorii
fiind chemati sã fãureascã opere noi în
traditiile vechi ale scrisului nostru; 1903–1905: revista este
condusã de un comitet, cãci directorii se retrag. Publicã
Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Stefan Octavian Iosif; 1905–1906:
la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledeazã pentru
fondul national, rãspândirea culturii în toate
nivelurile societãtii, respingând totodatã modernismul
si influenta poeziei franceze; 1907–1910: dupã retragerea
lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindã mai multe
comitete si mai multi directori, pânã în 1910 când,
dezavuatã de public si combãtutã de alte grupãri,
cu toate eforturile nu mai poate supravietui. Trãsãturi:
Ideologia grupãrii contine un amestec de puncte de vedere ale
„Daciei literare”, propozitii-cheie din gândirea
social-politicã eminescianã, teza formelor fãrã
fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei si vehiculate
în numele a douã deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor
prin culturã si Unirea. Principalele trãsãturi
distinctive ale grupãrii sunt: paseismul (fr. passer - à
trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici si spre istorie,
rezistentã la transformãri, atât pe plan literar
cât si în artã (încremenirea în formele
consacrate, oroarea fatã de noutate). Interesul pentru trecut
este împrumutat din romantism, de la care îsi însusesc
antiteza cu prezentul; idilismul (preferinta pentru înfãtisarea
pitoreascã a satului, falsa înfrumusetare a vietii):
au un adevãrat cult pentru satul patriarhal, cãci nimic
nu egaleazã pentru ei virtutile tãrãnimii. În
prozã apar intrigi romantioase, naive; aici se manifestã
atitudinea anti-orãseneascã si opozitia: boier de neam-arendas
venetic ca o trãsãturã a tragediei, disparitiei;
sentimentul dezrãdãcinãrii, care i-ar coplesi
pe cei care se aventureazã la oras, uitându-si originile;
dezrãdãcinarea este consideratã o cauzã
a inadaptãrii si a înfrângerii; predilectia pentru
scenele tari, de violentã, pentru personajele dominate de instincte,
de o impulsivitate nebunã, frizând bestialitatea, care
par mai degrabã purtãtoarele unor tare biologice;
„lupta pentru limba româneascã” (Nicolae
Iorga): scrierea într-o limbã înteleasã
de toate clasele, „ca sã nu mai fim strãini la
noi acasã”. Problema utilizãrii limbii române
devine un aspect al actiunii de „rãscolire” sufleteascã
(expresie împrumutatã de Iorga de la Eminescu). Reprezentanti:
Alexandru Vlahutã, George Cosbuc, Duiliu Zamfirescu, Stefan
Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în
prima lor fazã si Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
Modernismul este o miscare
culturalã, artisticã si ideaticã care include
artele vizuale, arhitectura, muzica si literatura progresivã
care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii
1910 - 1914, când artistii s-au revoltat împotriva traditiilor
academice si istorice impuse si considerate standard ale secolelor
anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea
si culminând cu rigiditatea si "osificarea" academismului
secolului al 19-lea. Unii istorici ai artei împart secolul al
XX-lea în perioada modernã si cea postmodernã,
pe când altii le vãd ca douã perioade ale aceleiasi
ere artistice. Telurile modernismului: Modernistii au crezut cã
prin refuzarea traditiei ar fi putut descoperi noi si radicale feluri
de a crea "un altfel de artã". Miscãri artistice
din cadrul modernismului: Bauhaus, Brücke, Die, Constructivism
(artã), Cubism, Dadaism, Expresionism, Expresionism abstract,
Fauvism, Functionalism, Futurism, Orfism, Productivism, Stoeanism,
Suprarealism, Suprematism, Stijl, De.
Postmodernismul are
ca trãsãturi: a) intertextualitate (preia ideile unor
poeti anterior, o abandonare a conceptului de originalitate), considerã
cã orice text contine o infinitate de alte texte b) deliricizarea,
metafora e mai rar folositã c) substanta poemului e realitatea
cotidianã d) confuzia deliberatã a temelor mari cu cele
umile e) limbajul (tinde spre oralitate, registrul colocvial, deschisã
cãtre limbajul strãzii) e) tehnici literare folosite:
colajul, parodia, ironia, ludicul, autoreferentialitate (se referã
la el însusi), livrescul (trimite mereu cãtre alte scrieri
- intertextualitate) f) structura liberã.
Exemple de postmodernisti: poezie (Mircea Cãrtãrescu,
Alexandru Musinã, Florin Iaru), prozã (Mircea Cãrtãrescu,
Ioan Grosan, Mircea Nedelciu), dramaturgie (Matei Visniec).
