Mai întâi s-a anunţat la televizor,
la o oră de maximă insistenţă, că în oraşul
Neterminat a venit Toamna. Aiurea! Nu i-am
crezut. De ce să-i cred. Ce, poţi să te iei
după sateliţi? Ştie satelitul să umble cu
paiul în gură, să se îmbăieze în praful
drumului, să-şi pună cuibul sub streaşina
blocului? Nu, nu şi nu.
Pe urmă, într-o seară, am găsit la
cutia poştală, printre pliante de toate
felurile, o scrisoare apoasă rău. Am deschis-
o acolo, în scara blocului. În loc de
litere, era scrisă cu picuri transparenţi,
reci şi alungiţi, iar în josul paginii
stătea semnătura: '’Cu drag, Ploaia’’. Nici
pe-asta n-am crezut-o. Putea, foarte bine,
să fie scrisoarea aceea de păcăleala din
Nigeria. Cea care te face, gratis, milionar
în dolari. Totuşi, o bănuială, subţire şi
verde ca un guşter, mi se strecurase în sân
şi mă gâdila până mă umfla plânsul de-atâta
râs. Ar mai fi fost nişte semne, cum ar fi
cel cu greierii. Dispăruseră, nu se mai
auzea deloc şlagărul lor de mare succes care
ne adormea noapte de noapte. Nici măcar la
MTV. Simţiseră ceva şi se refugiaseră toţi
în telefoanele mobile, până la primăvară.
A doua zi, bunul meu prieten,
guguştiucul Fifi, m-a făcut să înţeleg
adevărul. Beam cafeaua împreună, ca în
fiecare dimineaţă, la şapte şi jumătate
punct, direct pe balustrada balconului. M-a
anunţat din patru surse, toate autorizate,
adică apus, răsărit, miazăzi şi miazănoapte,
că a venit, chiar a venit Toamna. Pe el îl
cred pentru că nu minte niciodată şi în plus
e foarte cult. În afară de guguiala
maternă, vorbeşte fluent primăvăreasca,
văratica, tomneza şi iernana.
La serviciu, m-am convins încă o
dată că Fifi nu se înşelase. Când am privit
plopii cei mari din curte, am văzut că erau
gata-gata să-şi ia zborul. Un vânt rău şi ud
îi pieptăna dintr-o parte iar frunzele
fâlfâiau toate ca sute de aripioare verzi,
aşezate una lângă cealaltă. Băteau simultan,
ridicându-l anevoie, în timp ce rădăcinile
pârâiau, smulgându-se puţin câte puţin din
pământ. Umblă vorba că anul ăsta vor să
plece şi copacii în migraţie. S-au săturat
să stea şi să se uite. Păi, după ce că
ciripesc în stânga şi-n dreapta, tot
pestriţele alea cu pene să stea la căldură?
Gata! A venit şi rândul lor, al celor cu
ramuri şi frunze. De fapt, chiar văzusem,
ceva mai devreme, un cârd mare de tei,
zburând spre ţările calde. Cu tot cu
vrăbiuţele de pe crengi. Îşi petrecuseră
trunchiurile vârtoase prin nori, ca prin
nişte colaci de salvare, şi pluteau -foşnind
nevoie mare- către Palermo sau Lisabona.
Era sigur deci. Venise. Iar. Vestea
m-a făcut să vărs două lacrimi. Una de vin
iar cealaltă de venin. Nu că nu mi-ar plăcea
Toamna. E frumoasă foc roşcata. Dar e prea
tristă. Nu zâmbeşte niciodată şi e şi cam
mută după atâta vie, struguri, teascuri.
Dezmăţată, orice s-ar spune, puţin cam rece
şi prea mândră, ca sa nu mai vorbim de
gusturile fistichii pe care le are. Prea
decadentă pentru mine, dar cu toate astea mă
cucereşte de fiecare dată. Mă face să mă
îndrăgostesc de ea în mod cu totul şi cu
totul inutil. Ştiu, şi toată lumea ştie, că
nu acceptă pe nimeni. Doar te aţâţă iar dacă
te-ai apropiat de ea te veştejeşte cât ai
clipi din inimă. Am fost odată chiar la o
omidă, vestită în ghicit. Voiam să ştiu dacă
voi avea parte de ea sau măcar de voi pune
astâmpăr patimii, impreunându-ne vreodată.
Mi-a spus că alta-i aleasa mea dar nu se
vede clar. Că nu-mi poate spune ce şi cum
dar să n-am grijă că mă voi reîncarna într-
un borcan cu zacuscă, şi-atunci, ea Toamna,
s-o desfăta cu mine. I-am plătit în dorinţe.
La aşa scorneală, aşa plată.
În ce mă priveşte, în fiecare an,
când vine ea, las totul baltă şi o pornesc
spre cimitir. Unul anume, dar tot cimitir se
cheamă că este. Nu, Doamne fereşte, să nu vă
gândiţi la rele ! Devin gropar. Nu prea îmi
place dar toată lumea spune că fac o treabă
grozavă, că mă pricep de minune. Îngrop după
contur. İluzii. Nu contează ce formă are,
cât de mare sau de mică este, dacă e dreaptă
sau sinuoasă. O ascund de nu mai rămâne din
ea nici-un regret. Şi asta chiar dacă vremea
se strică de tot iar uitarea se întăreşte ca
asfaltul. În pauza de masă mă relaxez jucând
pe Marele Inchizitor. O fac din pasiune,
pentru că îmi place la nebunie să ard.
Eretice speranţe şi nimic altceva.
Aşadar, cum credeţi voi că o să se
uite la un gropar această frumuseţe mută, cu
părul arzând în mii de focuri, cu unduitoare
şolduri late, arcuite infiorator in
rotunjimile din roade. Cu ce să răspund eu
miresmelor ei ameţitoare de ardei copţi şi
vinete tocate, de saramură indecisă între
castraveciori şi gogoşari. Ah, şi spiritul!
Mustind în ale ei rondele rafinate, de
morcov, ţelină sau păstârnac, sublim al
gusturilor prea galante. Pot eu oare egala
asemenea daruri. Normal că mă întristează şi
mă tulbură, ca pe-un borcan ursuz. Nu, nu cu
zacuscă, ferit-a Sfântul. Peltea măiastră de
harbuz.
|
