In parc era liniste.
Poate unde era în cursul sãptãmânii.
Sâmbãta şi duminica era plin.
Copii cu biciclete fãrã pedale, biciclişti de duminicã, skateri, cupluri de tineri şi bãtrâni, pensionari şi vãduve...în acea zi era liniste.
Parcul ar fi pãarut pustiu dacã nu ar fi fost muncitorii de la spaţii verzi care dãdeau cu mãturile lor în stânga şi în dreapta alungând frunzele şi crengile de pe trotuarele încã umede. De dincolo de gardurile parcului se auzeau motoarele şi foşnetele amvelopelor â€" zgomotul oraşului.
Era tocmai zumzãiala de care vroiam sa scap.
M-am afundat mai adânc în parc, tocmai ca sã dau de un petec de linişte.
În zadar!
Zgomotul acela de fond îmi penetra creierul obosit. Simţeam nevoia sã fug... sã fug cât mai departe de zgomotul civilizaţiei motorizate, de sirenele maşiniolr de salvare ori de poliţie.
M-am gaâdit ca pe malul lacului o sã fie ceva mai linişte şi cã sunetele oraşului, zgomotele sale vor dispãrea. Am gãsit o bancã unde liniştea, relativã â€" evident â€" era ceva mai mare, sã îmi pot pune gândurile şi sentimentele în ordine. Am contemplat valurile lacului timp de vreo douãzeci de minute fãrã sã mã pot reculege.
Eu nu mã pot reculege nici intr-o bisericã goalã.
Îmi vine foarte greu sã fac faţã gândurilor şi trãirilor care îmi dau nãvalã.
Oridecâteori mã duc la biserica din cartier, nu se poate sã nu aparãa câteva bãbute, ori cineva, care sã mã distragã... ori ca scârţâie uşa de la intrare, ori cã vine o mãmicã cu fiicele care fac fotografii “in linişteâ€, ori cã preotul se duce cu paşi mari şi grãbiti cãtre standul cu lumânãri, ori cine ştie ce mic zgomot care imi vuieşte în urechi.. biserica asta este una dintre cele mai frumoase biserici din oras... E o splendoare. Incã nu e terminatã, dar, când intri, un sentiment de evlavie te cuprinde pe de-a întregul. Chiar dacã nu eşti un credincios practicant, nu poţi sã nu fii impresionat, mãcar de frumuseţea ei. Şi atunci te intrebi fãrã sã vrei: oare oamenii care au înfãptuit aşa o splendoare, ei... ce or fi avut in sufletele lor de au clãdit aşa ceva? Oare nu cumva o splendidã credinţã? Credinţa lor de unde o fi venit?
Imi vine foarte greu sã ma rup de realaitatea asta.
Uneori, când nu e nimeni în parc, parcul devine biserica mea.
Parcul ãsta are o adevaratã istorie. O istorie paralelã cu istoria ţãrii. Prin parcul ãsta s-au plimbat personaje care acum sunt statui şi busturi în beton, imortalizate parcã într-o fotografie temporalã care a oprit pentru o secundã timpul.
Unele busturi sunt încremeniri ale unor ani demult stinşi, care mai au ecouri estompate de trecerea anilor. Mozzart, Bach, Turgeniev, Goethe... Taras Sevchenko, Eminescu, Alecsandri.
Pe lângã busturile lor trec moşnegi cocoşaţi, babe bârfindu-şi vecinele sau roller-ii amatori de adrenalinã.
Undeva se aude o motocoasã care vrea sã îmi facãa în sac. Nici aici nu pot gãsi oaza de linşte.
Am aşa o nevoie de linişte, cã nici nu mai ştiu dacãa am nevoie de linşte auditivã sau de un alt fel de liniste. Liniştea Aceea!
Aud de departe, din parc, sunetul clopotelor bisericii. Parcã s-a pogorât peste mine, peste sufletul meu un secol pe care noi, l-am uitat...
Nu am avut puterea sã stau printre babele vãduve, printre puţinii bãtrâni, care toţi, vor sã îşi cumpere prin bigotism, viaţa vesnicã.
M-am retras într-o lume a mea, numai a mea,îin care Dumnezeu iubeşte oamenii, nu ştiu de ce.
De aici, din parc, clopotele frumoasei mele biserici sunã mai cristalin. Aş putea spune, mai îmbietor.
Iar când voi pleca, acesta va fi sunetul pe care aş vrea sã îl aud ultimul.
Bach â€" sunetul lui Dumnezeu!
