Veacul bate,
clipa sunã,
pleoapele-şi închid aripa
ca nişte uşi trase în grabã.
Pe zid
umbra unui copac se sprijinã,
dar sunetul e dat pe mute
şi nu sesizeazã nimeni cum geme.
Ca într-un somn pe malul Stixului,
rãsunã voci amestecate,
se-aud paşi grãbiţi,
care par a se învârti în cerc,
apele negre clocotesc
în albia fierbinte,
iar şerpii din tufişuri
îşi transferã inimile mobile
în corpurile noastre amorţite.
Cât de mult cresc umbrele!
Am uitat cum aratã aerul,
am uitat cum e lumina,
copacul s-a frânt deja.
Timpul se frânge şi el,
Curge cu ochii închişi
Pe apele negre,
bãtaia veacului nu se mai aude
dar e bine cã surâdem prin somn,
ca nişte prunci...
Noapte bunã!
