Pragul casei
a rãmas acelaşi.
Lemnul e tocit
de paşi.
Când eram micã
stãteam lângã tata
şi priveam cerul.
El ştia
dupã mirosul vântului
când vine ploaia.
Eu credeam
cã vorbeşte cu norii.
Acum stau singurã
în acelaşi loc.
Cerul e mare
şi tace.
Mã uit la drum
şi uneori mi se pare
cã tata intrã pe poartã
scuturându-şi pãlãria de ploaie.
Dar e doar vântul
care trece
peste prag.
