Ce vinã au pietrele
când sunt tulburate din liniştea lor milenarã?
Pãşesc cu grijã şi le privesc.
Cine le-a mãsurat cu ochi hulpavi?
Ce gânduri babilonice le-au îngrãmãdit
piatrã peste piatrã peste piatrã
într-un turn care nu duce nicãieri?
Smulse, aruncate în unghiuri care dor,
acum poartã în ele zbor strãin, forţat.
Au fost învãţate cu gustul rãnii,
încât au ajuns sã se ciocneascã în haite.
Cine le-a aruncat din palmã în vis?
Din cântec în carne?
Sub zgomotul lumii,
în ele tace un sânge strãin…
Lumina cade sec -
o daltã albã peste somnul lor de calcar.
Dar sub aşchiile de zgomot,
începe un albastru profund,
un fir dens, marin,
care spalã memoria prafului.
Lumina nu mai taie, ci mângâie fisura.
Nu e sfârşit.
E doar o şlefuire prin rãbdare.
Piatra învaţã din nou sã fie munte,
oglindind, într-un ciob de tãcere,
cerul întreg.
Nu, n-au nicio vinã pietrele, rãstignitele,
cã au fost tulburate din liniştea lor milenarã.
