În oraşul acesta,
viaţa e o frazã neterminatã care curge, curge, fãrã un scop, fãrã oprire.
Adaugã mereu cuvinte, expresii, propoziţii…
I-aş gãsi eu un sens, chiar dacã nu are punct la sfârşit.
O virgulã ar fi de-ajuns
şi totul s-ar limpezi.
Mã tot cãznesc sã opresc curgerea,
sã pun animalului sãlbãticit un frâu,
dar sunt mereu în contrasens.
Merg pe strãzi cu spatele,
cu o virgulã grea în buzunar,
şi mã ciocnesc mereu de cineva.
Oamenii merg cu privirile în jos ,
ca şi cum sensul lor ar fi cãzut pe trotuar
şi s-ar fi fãcut ţãndãri.
Viaţa lor e doar între douã semafoare
sau la o gurã de metrou
care-i deverseazã neîncetat.
Asfaltul e lipicios de zile trase la xerox,
strãzile au miros de motorinã
şi de ceva uitat de prea mult timp.
E clar cã aici nu merge o virgulã…
Unde s-o pun?
Viaţa se vinde ieftin pe la colţuri,
pereţii unui mall
clipesc din ochii obosiţi
şi proiecteazã alternativ
imaginea unui câine mare într-un canoe
şi litere grãbite care încropesc un mesaj:
"De Black-Friday profitã de reduceri colosale!
Nu rata Momentul!"
Lipseşte virgula.
Ciudat, oricât aş încerca sã o pun
nu îmi iese sensul.
Pe lângã mine
trece un om care vorbeşte singur.
Sigur are el un sens ascuns, dar nu-l ascultã nimeni,
oraşul nu-i rãspunde.
Nopatea vine cu mâinile înnegrite de funinginea zilei
fãrã explicaţii,
ca un mesaj citit sau ignorat,
la care nimeni nu rãspunde.
Aici ar trebui sã fie un sens,
dar cineva a mutat virgula
mai încolo,
iar eu nu ştiu unde s-o pun.
Se instaleazã liniştea,
se-nchid ferestrele
de dupã ferestre,
un râs rãsunã pe hol,
paşi se aud deasupra, la etajul patru.
Mi-e indiferent.
Încerc sã fac bilanţul zilei,
dar gândul îmi dã eroare.
Virgula a rãmas în buzunar.
Nu e nimic, voi continua.
Fraza încã e neterminatã,
punctul încã nu a fost pus…
