Dimineaţa
M-a lovit drept în plexul solar
Al unui vis
Care fãcea echilibristicã pe coarda
Evanescentã a unui nor.
Nu pot sã o reclam
Pentru cã nu am martori.
Ştie ce ştie ea, hâtra,
Cã-mi râde în ureche
Şi mã gâdilã la nas cu pene de luminã
În plus, îşi face pat
Între coastele mele,
Iar eu sunt nevoitã sã o car
O zi întreagã
Şi sã-i aud şi respiraţia
Ce bântuie prin mine.
Au ajuns respiraţiile noastre
atât de-apropiate,
încât prevãd
cã se vor contopi.
Şi-atunci voi şti cine sunt eu?
Sunt eu sau ea, aceastã dimineaţã ciudatã şi rebelã?
