un trup priveşte printr-un ochean
întors intenţionat invers pentru
a micşora intensitatea imaginilor
ce îl copleşesc;
un gând ce a pãtruns în mintea
lui ca un virus de care nu va mai
scãpa niciodatã; o emoţie
negativã prinsã ca o piatrã în
inconştient sau chiar o aglomerare
de oameni fazi învârtindu-se în cerc
şi împingându-l în afara dansului lor
absurd.
şi atunci o pasãre îşi pãrãseşte
cuibul şi furã un ochi din trupul
situat pe o plajã omeneascã,
zburând deasupra unui ocean cãtre propria
insulã izolatã.
privindu-şi în curãţenia apei
dimensiunea sufleteascã, pupila ajunge în auto-exil
copleşindu-se de imaginea sinelui.
zadarnic doreşte sã revinã la mal
în hora umanã cãci
cuibul ei nu mai aparţine acelui loc;
ea singurã se învârte pe drumul dintre
insulã şi plajã, încercând cu strigãtul
sã înconjoare soarele precum odinioarã
a fãcut Icar creându-şi douã aripi de cearã.
ameţitã de zbor, pasãrea cade în apa
care a dizolvat reflexia sufletului omenesc,
observând lumina ce i-a oglindit realitatea,
singurul element ce îi oferã
un sens, dar pe care l-a ignorat
în favoarea raţiunii odatã cu propriul
suflet; gãsindu-şi calea ea se întoarce
în trup, ajutându-l sã se formeze
ca un individ în mulţimea circularã
şi fadã.
