La a douãsprezecea zi de absenţã, când a vãzut cã nu dã nici mãcar un telefon, madam Stãncescu s-a dus sã-l caute. De fapt s-a dus ţintit la spitalul unde fãcea practica, aflase cã fiul ei doarme acolo; avea sursele ei de informaţie, doar lucra şi ea în domeniu!
Dupã ce i-a ascultat scuzele, Grig a început sã-i reproşeze:
- Am dat la medicinã, aşa cum ai vrut dumneata, cu toate cã pe mine nu mã încânta! Vrei sã-mi controlezi fiecare minut al vieţii ?! Am douãzeci şi doi de ani, cât ai de gând sã mã mai supraveghezi?
Pentru a-l îmbuna maicã-sa se gândise deja la Aniuşa, dar nu îndrãznea sã-i spunã. Aşa cã dupã ce Grig terminã stagiile din iarnã, doamna Angi care participa de fiecare datã la consiliile de familie, când se discutau problemele mai delicate, a fost invitatã sã prezinte situaţia.
Atunci a aflat Grig cã Aniuşa are peste 30 de ani, e vãduvã, cu trei copii şi lucreazã ca infirmierã. I s-a spus cã aceasta fusese pusã în temã, ba chiar îi fuseserã fãcute şi analizele medicale în vederea unei relaţii cu el. I s-a explicat cã înainte de rãzboi erau casele cu felinar roşu dar acum doar asta-i posibilitatea. Acestea fiind datele problemei nu exista riscul sã se implice sentimental, credea maicã-sa. Pentru confortul lui, se putea gândi la o fatã pe care o place.
Probabil cã maicã-sa ar fi adãugat şi faptul cã el nu se descurcã deloc sã impresioneze fetele de vârsta lui dar ştia cã-i sare repede ţandãra, atunci când îi este afectat orgoliul, şi ar fi compromis toatã înţelegerea, mai ales cã abia îl convinsese sã se întoarcã acasã. Dacã se supãra îi trecea destul de greu, cu toate cã în astfel de situaţii devenea, uneori, excesiv de manierat, dar într-un stil rece, chiar caustic, tocmai pentru a arãta cât a fost el de ofensat.
Ce nu ştia Grig era cã maicã-sa îi dãduse din perioada liceului, alimente pentru reducerea libidoului, în dorinţa de a-l determina sã se concentreze doar pe învãţãturã, dar într-un final vârsta îşi ceru drepturile. Case de toleranţã mai existau, chiar dacã funcţionau clandestin, însã madam Stãncescu se temea ca fiului ei, novice în ale amorului, sã nu-i cadã cu tronc vre-o fãtucã cu experienţã şi sã-i suceascã minţile; nu ar fi vrut ca norã o fostã locatarã a unui stabiliment.
Calendaristic era începutul ultimei luni de iarnã dar vremea pãrea de-a dreptul de primãvarã. Zãpada se topea vãzând cu ochii iar emoţiile lui Grig creşteau tot gândindu-se la întâlnirea amoroasã promisã. Într-o searã, când aproape îşi luase grija, s-a trezit invitat la doamna Angi acasã. Aceasta, fãrã prea multe comentarii, l-a introdus în camera în care îl aştepta Aniuşa cu lumina stinsã. Grig avea destule emoţii, cu toate cã nu era chiar prima femeie din viaţa lui. Avusese o bucãtãreasã în perioada de voluntariat la Poiana Stalin. Respectiva, aproape sãrise pe el şi… obţinuse ce îşi dorise.
(…)
Pentru Grig satisfacţia de moment, începu încet-încet sã disparã, fãcând loc gândurilor. Îşi trãsese pantalonii dar nu îndrãznea sã iasã din camerã. Nici mãcar nu încercase sã-i vadã chipul atunci când plecase, se temuse sã nu fie urâtã şi sã-i provoace repulsie, sã nu mai doreascã sã vinã altã datã. Cum nu o plãtea el, şi nici nu-l prea trãgeau fetele de mânecã, iar pe cele care-i zâmbeau nu se pricepea el sã le vrãjeascã, nu avea dreptul sã fie mofturos. Singura relaxare care-i reuşea fãrã nici un efort era clubul de lupte, acolo nu-l întrecea nimeni. Un uşor ciocãnit în uşã îl trezi din gânduri.
Când ieşi din camerã, doamna Angi, îl bãtu râzând pe spate:
- Eşti bãrbat de-acum!
Grig zâmbi binevoitor amintindu-şi de prima lui aventurã când fãcuse voluntariat...
Aniuşa, frumoasã dar mereu tristã, nu acceptase întâlnirile cu bãiatul misterios decât dupã ce oferta doamnei Angi ajunsese sã egaleze salariul ei de infirmierã. Nu ar fi acceptat nici atunci, dar cu o noapte înainte stãtuse cu diverse vase în casã pentru a colecta apa ce se scurgea prin tavan de pe acoperişul ciuruit. Fusese un început de februarie excesiv de cãlduros şi zãpada de pe acoperiş se topise imediat, afarã nu ploua, dar în casa lor da. Abia gãsise un colţ într-o camerã unde sã mute patul, ca sã poatã dormi copiii.
Infirmiera era singura care câştiga bani, maicã-sa pe unde încerca sã se angajeze i se spunea cã-i bãtrânã, aşa cã trãiau foarte modest cinci persoane cu un singur salariu. Cei trei copii aveau nevoie de haine, de rechizite, de hranã, chiar dacã le aveau pe bazã de cartelã tot trebuia sã le plãteascã. Noroc cã nu o prinsese reforma monetarã din ianuarie 1952 cu lichiditãţi, era pãţitã de la stabilizarea din 1947. Cum strângea câţiva bani, cumpãra imediat materiale pentru acoperişul casei. Spera cã pânã în toamna anului viitor sã reuşeascã sã-l schimbe. Nevoia de bani o împinsese sã fie de acord cu înţelegerea pe care i-o propusese doamna doctor Angi!
Viaţa femeii fusese mai mult cu tristeţi decât cu bucurii. Orfanã de la unsprezece ani – tatãl murise în timpul grevelor de la atelierele Griviţa, în anul 1933 – reuşise sã facã patru ani de liceu, cu ajutorul unei burse ce îi fusese oferitã de sindicatul ceferiştilor. La 17 ani se mãritase din nevoi pecuniare, la insistenţele mamei. Când începuse rãzboiul, în 1941, înainte de a fi mobilizat, soţul o angajase ca secretarã la legaţia germanã, pentru a o lãsa cu un venit sigur, nu doar cu fetiţa de un an.
Avusese ceva bani strânşi în urma unei relaţiei cu un ofiţerul neamţ, cu care fãcuse primul bãiat, în timpul rãzboiului, dar pe atunci nu-i ploua în casã. Imediat dupã rãzboi a venit inflaţia, şi pe urmã stabilizarea şi s-a ajuns la vorba proverbului ,,de haram au fost de haram s-au dus".
