am un castel pãrãsit
amintire
de la ultimii oameni
pe care i-am iubit
aici îmi petrec timpul
înfãşurat în vedenii
înconjurat de vise
iederi îşi dau mâna
peste ferestrele mele
lumina nu mai trece de poartã
se opreşte în frunzele fãrã soţ
care o ţin încuiatã
un strop de apã se rostogoleşte spre cer
strigându-mã repetat
dintr-o gurã deschisã de singurãtate
îmi pipãi gândurile
sa vãd dacã mai sunt
îmi trec o imagine prin pãr
sã ştiu ce n-am uitat despre tine
nu mai am multe cu care sã-mi şterg
privirea aruncatã pe scãri
sã te prind între gene
înainte de-a te ucide cu lacrima
care continuã sã se ridice
din singurãtatea aceea
pe care o las deschisã
cu fricã
sã nu se opreascã
în timpul când nu mai e noapte
în timpul când nu mai e timp
în timpul când nu mai e
