se auzea din nou foşnirea iernii
iar noi la focul ochilor stãtum
dãdusem foc de jar la douã vorbe
şi câtorva celule nu ştiu cum
douã cafele ne fierbeam sã ajungã
în glasul tãu mocnea câte-un cuvânt
tu îmi zâmbeai mijind pleoapa stângã
cu ochii ficşi ai pãsãrii sub vânt
te ridicam pe vârfuri cu privirea
sã îmi ajungi cu gestul pânã acum
pe unde-ţi hoinãreşte adierea
