Seara trecuta trebuia sa ma intalnesc cu
doi prieteni vechi. Doi oameni pe care eu
ii consideram diferiti de restul lumii. Zic
asta, deoarece, dupa o amicitie pre-
pubertana, cei doi au continuat cu o iubire
care tinea de cel putin 8 ani.
Surprinzator pentru o societate in care,
din ce in ce mai mult, interesul si
importanta banilor sunt puse in fata
iubirii.
Deja, grupul in care cei doi isi petreceau
o mare parte din zi ii lua "la pachet".
Unde era unul, trebuia, mai mult ca sigur
sa fie si celalalt. Sau daca acest lucru nu
se intampla, cealalta parte a "intregului"
trebuia sa apara sau la mijloc erau niste
motive foarte bine intemeiate.
Asa cum poti sa iti inchipui, nu mica a
fost surprinderea cand la ora stabilita, in
crasma X de pe strada Y si-a facut aparitia
doar partea masculina din "fiinta"
androgina pe care cei doi o formau.
Nu am intrebat nimic. De ce as face-o? Pe
fata lui era desenata o masca compusa din
doi ochi tulburi, umflati si obositi. Pe
langa acestia, masca era alcatuita din
semne ale noptilor nedormite in care el,
probabil, statea uitandu-se pe pereti
intrebandu-se "De ce?".
Oricum, raspunsurile la intrebarile mele au
fost la un moment dat rostite. Un sec "M-a
parasit. Spunea ca am ajuns o pereche prea
banala si prea monotona".
De acolo in colo, seara a trecut greu
pentru amandoi, intr-o tacere de mormant,
conturbata din cand in cand de anumite
amintiri dureroase pentru el.
Nu stiu daca acest motiv, cel spus de ea, a
fost adevaratul motiv al despartirii.
Adevarul este ca, eu, ca un simplu personaj
din exterior, nu pot sa stiu ceea ce se
petrecea cu adevarat in acel "glob de
cristal" care acum s-a spart. Dar de dragul
amicului meu, hai sa acceptam varianta
prezentata de el, deci sa acceptam faptul
ca relatia lor devenise una monotona si
banala.
Stau si ma gandesc, cat pot gandi la ora
asta din noapte, ca noi, oamenii suntem
niste mamifere foarte ciudate. Fugim de
anumite lucruri, ca apoi sa ajungem sa
dorim din toata fiinta noastra sa avem
parte de lucrurile de care odata am fugit.
Ca sa trec direct la subiect, am sa spun ca
fugim de monotonie si de banalitate ca apoi
sa visam la monotonie si banalitate. O sa
te intrebi cum pot spune asta? Si, pentru a-
ti raspunde la intrebare voi apela la
cateva mici exemple, sper relevatoare.
Nu stiu daca ai observat sau ai vazut
oameni "mari" in societate. Oameni de care
aude toata lumea, oameni care au realizat
ceva prin inteligenta si talentul lor. Ma
intreb, de ce acesti oameni isi doresc la
un anumit moment in viata, mai devreme sau
mai tarziu, sa devina simpli? De ce acesti
oameni, parca dorind sa se rupa de darul
lor, vor, cu toata fiinta sa devina banali?
Nu ei erau aceia care fugeau de banalitate?
Nu ei erau aceia care apareau, in ropote de
aplauze in fata unor ochi larg deschisi
pentru a-si prezenta talentul?
Noi toti, cel putin tu sunt sigur ca esti
inclus in aceasta categorie, ne dorim o
familie. Visam o casa in care sa nu stam
singuri ci, un loc anume in care sa
impartim totul cu cineva. De fapt ne surade
gandul unei dupa-amieze casnice. O dupa-
amiaza care "strecurandu-se ca o pisica
printre picioarele arcuite ale scaunelor
din hol, sa se aseze pe perna pe care
statea aparatul de telefon, impingand
aparatul, rasturnandu-l cu o miscare lenesa
pe parchet si instalandu-se acolo, in aerul
acela apasat de obisnuinte vechi si
trainice".
Pentru a-mi intari afirmatia ca noi oamenii
fugim de banalitate pentru ca mai apoi sa o
dorim, voi adauga aici urmatorul citat
cules, nu demult, din "Ingerul de gips" a
lui Nicolae Breban: "Situatiile banale, in
care esti concentrat la un singur lucru cum
ar fi, spre exemplu, sa prinzi cheia pe
care cineva ti-o arunca de la geam, creeaza
o stare care ar putea fi numita capacitatea
de a putea trai prezentul, prezentul pur,
curat, nemurdarit de nici o farama de
trecut, de viitor, de meta-trecut, de meta-
viitor"
Sa nu crezi ca aici vreau sa elogiez
banalitatea. Nici nu vreau sa aduc
argumente pro starii de monotonie. Stiu si
sunt convins ca intr-o relatie unul dintre
cei implicati ar trebuii sa
fie "inconstient, sa-si dispretuiasca
trupul si legile sale mecanice, triviale,
finalitatea sa marunta, finalitatea sa
previzibila". In aceasta marunta "foaie"
scrisa cu repeziciune, in orele tarzii ale
noptii, vreau sa subliniez faptul ca noi,
oamenii, in simplitatea nostra fugim de
ceea ce apoi ne dorim. Fugim de un lucru pe
care apoi ni-l dorim cu toata fiinta, din
tot sufletul.
P.S. Draga prietene, nu te mai gandi atat
de mult la aceste iubiri trecatoare, caci
viata noastra atat de BANALA este plina de
ele.
|
