Se spune cã-n codri, odatã...
trãia o lupoaicã alpha, curatã,
cu blana ca luna, uşor strãlucind,
şi ochii ca noaptea, tãcuţi strãjuind.
Îşi creştea puii în joacã şi vânt,
prin iarbã, prin umbre, pe urme de pãmânt,
învãţau alergarea, cãderea uşor,
iar ea le era început şi izvor.
Cu lupul ei mergeau, umbrã cu umbrã,
aceeaşi suflare, aceeaşi fãpturã,
credincioasã lui, dupã legea lor grea
nimic nu-i desparte, nimic nu-i frângea.
Iar noaptea, sub lunã, tãcutã stãtea,
îşi lingea rana, dar nu se pleca,
şi-n liniştea mare, de nimeni ştiutã,
puterea din ea creştea nevãzutã.
Şi spun bãtrânii, în şoaptã, încet,
cã nu-i doar lupoaicã, ci un îndemn secret
cã poartã în sine, de când lumea-i lume,
iubirea eternã, cu rele şi bune. |
