Melcul e o strigare din sine
în tãceri strãine
şi o încercare de ape
spre dus
şi aproape.
Fiindcã-l iubesc mi-e teamã de el
şi albastru de fel,
de-aceea o chem pe cine nu ştie
sã uite sã vie.
De cât mi-e de melc, fiind prea femeie
dar fãrã castel
şi fãrã alee,
mi-a ruginit brãţara la ceas
şi-au luat-o clipele la pas
de teamã de ruginire,
jucand pe melcii şi pe iubire
intr-o piesã cu un sfert de act,
de-am ramas melcãrind
inutil şi abstract...
Fraţii mei!
temãtori de ascuns,
ca de soare,
ca melcul,
ca ideea gânditoare,
mã rãsucesc spre înãuntrul vieţii
printre frâie,
sã-mi plâng cu alţi ochi naşterea întâie!
