Autor:	florian abel ( cronopy ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Cu ţara în arest, de ziua ei

Aflai cã-i ziua ei şi, implicit, Mi-am zis: depune şi tu strãduinţã Ca, pentru-aceea ce te-a zãmislit, Mãcar o zi sã uiţi de suferinţã! Azi nu ai dreptul nici sã te gândeşti La teancul de facturi din noptierã Sau sã te-ndurerezi, simţind cã eşti Un nimeni într-o naţie şomerã. Copiiilor, azi nici sã le permiţi Sã spunã cã li-i frig, urât sau foame, Ca, toţi cei ce la lux sunt osândiţi, Sã poatã face-abstracţie de drame. Mãcar o zi sã nu mai deranjezi Augustele structuri conducãtoare, Ci e mai indicat sã te-aranjezi, Sã ieşi puţin cu ţara la plimbare. Ia uite, chiar e logic! am gândit, De ce sã nu profit de-acest temei? Sã ies pe stradã şi sã fiu servit Cu-n mic şi-o bere, cã-s pe banii mei! Am luat mobilul şi-am sunat grãbit, Dar îmi rãspunse numai ocupat, Cã, pe reţeaua ei, am auzit, Impulsul, doar greceşte-i acceptat. Am mers la ea (cã-i ştiu adresa bine) Hai, zic, s-o iau mai pe nepusã-masã! Şi-aflai, puţin mirat, de la vecine Cã ţara e plecatã de acasã. O întrebai pe sora de la Est, Dar nici aceea nu m-a lãmurit. Se întâlnesc cam rar, şi doar pe şest, Cã stã mai mult cu socrii,-n Rãsãrit. Abia un poliţist şomerizat (Fusese dat afarã cã-i cinstit) Mi-a spus cã a zãrit-o la palat, C-au luat-o şefii iar la jumulit. Am aşteptat opt ore la ieşire. Atâta e programul la palat (Mã rog, pentru lachei şi-a lor oştire; Pentru popor, e-un pic mai lãbãrţat) Spre ziuã a ieşit, cam aruncatã Printr-un perete gros de cãrãmizi, De nişte mãgãdãi cu fruntea latã Şi cu gândire de hemoroizi. -Iu ar ochei? am întrebat uşor Şi-am ridicat-o din noroi, cu milã; -Nu am nimic... s-au supãrat 'mnealor, Cã-l întrebai de flotã pe Rânjilã -Pãi bine, fato, ce te-a apucat Sã intri solo printre secãturi? Nu ar fi fost cumva mai indicat Sã îi înjuri cu-n milion de guri? -Aş vrea sã nu fii, astãzi, bãdãran; Insultele te rog sã le eviţi. Am zis sã îi cinstesc o zi din an, Cã-n celelalte prea nu sunt cinstiţi. Hai sã ne dregem undeva, mai bine, Şi sã uitãm, un timp, de lumea-ntreagã, Cã mi-este silã sã trãiesc în mine, Sau sã mã oglindesc în Marea Neagrã! Luarãm bere într-o berãrie, Vorbind de toate cele mai de soi, Iar la sfârşit, sã vezi ce bucurie: Nici eu, nici ea, n-aveam un ban la noi! Patronul, bun român, sãri cu parul. -Îi zic: stai! dânsa,-i mama tuturor! Din sângele şi truda ei ai barul, Aşa cã las-o naibii mai uşor! - Ce tot vorbeşti amice, te-ai tâmpit? D-aicea am io baru', eşti cretin? Ba, imediat plãtiţi ce-i de plãtit! (Cã io lucrez cu capital strãin). Şi, cum n-aveam lãscaie-n buzunar, Creştinul a chemat rapid curcanii, Şi ne-au închis în vastul lor hambar, Sã ne plãtim prin suferinţã banii. Eu, trist, mã frãmântam pe canapea, Cã o sã-mi treacã asta-n cazier, Şi o-ntrebai puţin timid pe ea: -Mi-o afecta statutul de şomer? S-a ridicat din locu-i, maiestuoasã, Privindu-mã cu mila-i suveranã; Era, sub rãni, atâta de frumoasã! Şi îmi grãi dintr-un adânc de ranã: -De ce ţi-am dat din trupul meu lumina Ce-o risipeşti în lupte iluzorii? Mai bine taci, deşi-i mai mare vina: Tãcerea valideazã trãdãtorii! Tu trebuia sã fii, azi, printre lideri, De ce jeleşti ca laşul între laşi? De douãzeci de ani tot sunteţi liberi Sã duceţi viaţa asta de ocnaşi! M-aţi terminat strigând cu frenezie În timp ce mor: "Trãiascã România!" Cã nu mai ştiu de sunt în puşcãrie, Sau de nu sunt eu însãmi puşcãria! Cât timp o sã vã bateţi joc de mine Tot afirmând de zor cã mã iubiţi, Vânzându-mã hienelor strãine Şi logodindu-mã cu decrepiţi? Cât timp vã mai minţiţi cu nerozie Cã stãpâniţi un loc şi-aveţi o ţarã, Când pruncii-mi sug la sân pe datorie, Şi-mi pier copiii risipiţi pe-afarã?! Vã dau din trupul meu şi grâu şi aur, Cât sã hrãniţi planeta şapte ani! Voi cumpãraţi, cu-o parte din tezaur, Un pumn de pufuleţi americani? Îmi vine uneori sã mã scufund, Sã scap de imbecili şi derbedei; Dar nu mã-ndur, eu vã iubesc profund, Aşa cum sunteţi, proşti, sunteţi ai mei! *** Şi v-aş mai spune, Doamne, câte-n stele, De jale şi dureri şi viaţã grea! Cã multe am vorbit de toate cele Stând singur în arest cu ţara mea. Fac un apel doar, cãtre naţiune: -Iubirea ta, cât vârful Everest, Nu vrei sã o depui cauţiune Ca sã ne scoţi, o clipã, din arest?

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Atunci, rãmâi aşa, cã te prinde bine...	pera
2.	Prietene, în primul rând nu Pãunescu a inventat acestea, nici versul în 1o silabe, nici indignarea şi revolta, nici ironia şi sarcasmul, nici greaţa şi deznãdejdea, nici înşiruirea cuvintelor întru strãfulgerare. Am scris astfel de versuri îninte sã citesc vreo poezie a lui , iar în strofele-i am gãsit de multe ori ceea ce îmi pãrea, pe atunci, asemãnare cu alţii. Totuşi, pe Pãunescu nu prea l-au caracterizat ostilitãţile pe dublu front, persiflant-pamfletar, nici textul perfect	cronopy
3.	Bine ai venit, poete! Versurile tale sunt bine construite, mesajul ar trebui sã fie bine receptat dar, cel mai indicat ar fi sã te lepezi un pic de patima, tonul şi... nuanţa pãunescianã... Mult succes!	pera

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]