e o agonie
care se zgârâie continuu de noi
pânã la sângele pietrelor înflorite în stele
pânã la singuratatea din ochii ultimului gând
pânã la nimic nimic i se spune
pâna la totul dumnezeu i se spune
în timp ce oasele paşilor ei de ceas
ruginesc în fiecare urmã
pe care clipa ascuţitã la mers
le înfinge
în spatele eternitãţii
preocupatã sã întâlneascã prezentul
