mã uit cu ochiul ferestrei mele
cãtre ochiul ferestrei tale aplecatã
sã mã caute cu frunze cu tot prin copacul cunoaşterii noastre
din pãdurea de pietre
capãtul ros al unei amintiri
îl mai poartã în spate ca o cochilie de melc
dar apele dintre ochi sunt stãtute şi tulburi
sãlbãticia şuierã a viperã din fiecare nod şi din fiecare deznod
înnodat
de fiecare întindere de mânã
uitatã
se mişcã spre fiecare sud ori miazãnoapte cu raniţa în spate
despãrţindu-ne
se urcã în frunze de piatrã
sã punã în copac mucegai fãcãtor de uitare
fiecãrei articulaţie a ultimei lacrimi niciodatã coaptã
mi-e dor
