mi-a bãtut o vorbã la fereastrã
ploua
şi-avea umerii goi pe care creşteau lacrimi
pânã la mare
şuierând dintr-o frunzã de catarg
a marinar
venit s-aprindã focul cu nişte piraţi negri
ascunşi dupã gene
şi tãlpile le-avea vorba de vioarã
umbla cu ele desculţe pe geam
dor pas dor pas
scânceau din picãturi sã le deschid sã mã deschid
zgârâiau
luna se spãrgea goalã în valuri
focul plesnea
inima de sticlã se spãrgea
ploaia se crãpa
pânã la turla bisericii îndoielii
decoloratã
de durerea buzelor pe care se lipeau
deşerturi fãrã cocoaşe
seceta care eram
toate se spãrgeau plesneau
dezbrãcatã
din tãlpi pânã în vârful respiraţiei
sã intre cu toate consoanele vocalele
peste mine dincolo de mine dincoace
tãindu-mã cu cu cioburile ploii
bisericii lunii focului
brazdã unde sã semene brazdã
te iubesc arând semãnând murind
sã picure iascã tânãrã
foc
bãtând la fereastrã
