Se zãvorau oamenii în case. Puneau cîinii la porţi. Ardeau toatã podoaba pãmîntului din ograda lor. Aşteptau. Pãmîntul ţipa sub tãlpi. Noaptea ţipa ca un strigoi. Apoi ameninţa.
Şi apãreau alte pete.
Oamenii, îngroziţi, chemarã autoritãţile. Autoritãţile vãzurã ciuma pãmîntului. Şi chemarã guvernul. Cãştile galbene venirã iarãşi. Au vãzut si ele ciuma. Au evacuat colonia. Oamenii au fost luaţi pe sus, numai ei, fãrã nici un avut. Furã îmbãiaţi în fel şi fel de lichide şi apoi îmbrãcaţi în veşminte noi, curate şi mirosind a strãin şi duşi departe. Li se dãdurã de toate acolo: casã, masã, pãmînt. Li s-a cerut tãcere. Tãcere cu amenintare în caz cã nu … Preţul era ieftin, profit mare: viaţã nouã intr-un colţ de rai. Sã nu-şi mai aducã aminte de unde veneau …
Uzina ? Uzina trebuia sã meargã. Au construit în incinta ei locuinţe. Au adus alt personal, cu excepţia directorulu general care trebuia sã fie acolo. Pentru cã el ştia.
Colonia veche fu imediat înconjuratã cu un şanţ adînc, umplut cu aceiaşi substanţã albã. Şi încã ceva: în exteriorul şanţului furã aduşi soldaţi. Era ca o pazã de graniţe. Soldaţii înarmaţi patrulau mereu. Nimeni nu mai avea voie sã intre în colonia abandonatã, iar dacã cumva nesocoteau ordinul, nu mai avea voie sã iasã. Rãminea prizonier pe viaţã acolo. Şi dincolo de viaţã. Aşa sunau ordinele. Aşa sunau ordinele cînd era adusã vorba de securitatea naţionalã. Şi cînd e vorba de siguranţa statului ştiţi cum e soldatul: soldat. Abia atunci ...
Au tremurat şi degerat acolo toatã iarna, lîngã â€ţşanţul-cel-fãrã-de-rost“ cum îl botezaserã soldaţii. Au executat fãrã somaţie toate pisicile şi cîinii care cumva intrau sau ieşeau fãrã legitimaţie. Legitimaţie aveau doar cãştile galbene care veneau acolo din cînd în cînd. Veneau şi rãscoleau pãmîntul. Şi plecau. Sinistru mai mieunau în nopţile fãrã luna pisicile care încercau sã treacã “liniile†luîndu-şi lumea in cap!
A trecut iarna.
Zãpada s-a retras încet şi pãmîntul negru se ivea gol ca o patã neagrã, ca o pecingine. Pecingini pe verde exploziv. Paza deveni severã. Şi observaţiile cãştilor galbene deveniserã severe. Pecinginea â€" tot severã. Se întindea. Zbura iarba proaspãt de verde ca nişte ciulini de toamnã tîrzie. Venea pecinginea cãtre soldaţi. Soldaţii sãparã alte tranşee şi le umplurã cu substanţa aia albã. Tranşee într-un rãzboi nemaiîntilnit. Pecinginea venea încet, dar sigur şi spre noile tranşee. Începu rãzboiul chimic. Elicoptere rãspîndeau tot felul de pulberi care acopereau locul cu o peliculã subţire, ca un lac, ca o banchizã. Pecinginea era mai puternicã. Ieşea de sub banchizã. Pete uşoare apãrurã şi dincolo de tranşee. Pete mici de pãmînt negru, gol, scîrţîitor ca un strigoi. Unde fusese iarbã verde.
Soldaţii au fost retraşi. Pierduserã bãtãlia.
Cã se întãmpla ceva îngrozitor aflaserã împrejurimile. Şi împrejurimile împrejurimilor. Regiunea era îngrozitã. Se solicitau explicaţii. Cãştile galbene erau într-o alertã continuã. Veneau şi plecau continuu din regiune. Au apãrut decrete stranii: igiena intrãrii în instituţii, igiena intrãrii în maşini, igiena intrãrii în localitaţi. Oamenii au adoptat şi ei un decret nou: decretul intrãrii în propriile lor case. Nu mai primeau pe nimeni. Nu se duceau nicãieri. Nici la nunţi, nici la înmormîntãri. Singurãtatea era monstruoasã. Au început sã omoare pînã şi pisicile şi cîinii. Pãsãrile.
Trecuse vara. Toamna a venit cu pecingini pe obrazul ei blond ca mierea. Pe cîmpuri oamenii, unii mai curajoşi, au încercat sã are pãmîntul. Le trecea dintr-odatã plugul printr-un fel de nisip care scîrţîia ca un strigoi. Fugeau oamenii. Lãsau pãmîntul nearat. Parcã începuse o rãscoalã!
Guvernul a trebuit sã vorbeascã. Sã spunã oamenilor cã se întîmpla un lucru grav. O molimã bîntuie pãmîntul ca o pecingine. Sã nu fie panicã - n-au murit oameni. Pãmîntul din vecinatatea bãtrînei uzine nucleare suferea de ceva nelãmurit încã. Se molipseşte bucatã de bucatã. Pãmîntul devine un soi de nisip uscat în care oricine are rãdãcinã moare. Fenomenul se întîmpã pe o adîncime de aproape doi metri. Boala pãmîntului se propagã încet, dar ireversibil. Deocamdatã. Specialiştii muncesc sã gãseascã soluţii. Sînt speranţe, dar trebuie luate mãsuri severe. Şi sã nu se intre în panicã.
Fu groaznicã. Panica. “ Pãmîntul nu ne mai vrea! A venit sfirsitul lumii!â€. Oamenii locului nu mai ştiau ce sã facã. Cei care erau din zonã au plecat aiurea. Nu erau primiţi acolo. Se duceau spre alte locuri. Şi mai aiurea.
S-au înãsprit mãsurile de securitate. S-au lãrgit ariile de mãsuri ultrasevere. Nu avea voie nimeni sã circule. Fusese dovedit cã pecinginea se extindea prin simpla atingere de pãmîntul infectat şi cãlcat apoi aiurea, aiurea pe pãmînt bun. Acesta se îmbolnãvea imediat.
Transportul aerian era aşa de aglomerat de se ciocneau avioanele precum maşinile pe autostradã. Oamenii fugeau dar nu ştiau unde sã fugã. Fugeau pur şi simplu.
Cei care nu fugeau luau mãsuri drastice de apãrare. Orice pasãre, animal sau om, nechemaţi, erau împuşcaţi. Fãrã întrebãri. Fãrã pedepse.
Au apãrut probleme noi: bursa neagrã cu pãmîntul infestat. Au apãrut “excursioniştii†care doreau sã vadã pecinginea, s-o mîngîie, sã pipãie pãmîntul bolnav, sã-şi ia un pumn de tãrînã neagrã ţipîndã, s-o punã în punguţe şi s-o atîrne la gît, de leac. Milioane bune valora pumnul de pãmînt bolnav la bursa neagrã. Afaceri mari. Au aparut miliardari peste noapte.
Paza pecinginilor a devenit ultraseverã. Pedepsele ultrasevere. Panica â€" ultraseverã. Pecinginile â€" aşişderelea. Nu voiau sã disparã. Se încercau de cãtre guvern fel de fel de soluţii, de sisteme de a le izola. Nimic nu putea opri pecinginea.
Å¢ara începuse sã paralizeze de panicã. Nu mai puteu fi stãpînite preţurile. Nici panica. Nici groaza. Singurãtatea în completã izolare se plãtea exorbitant. Dar cu toate mãsurile luate, pãmîntul se pecingenea peste tot. În toatã ţara. Cei care plãtiserã averi pe cîţiva metri pãtraţi de pãmînt curat înnebuneau cînd se trezeau cu pecinginea în curte.
Uzina, bãtrina uzinã atomicã şi terenul din jurul ei au fost complet izolate. S-a oprit funcţionarea acesteia crezîndu-se cã, poate … Nimic. Oamenii de acolo au fosti duşi şi ei în alte locuri. Directorul general internat la balamuc …
Lumea întreagã urmarea evenimentele. Graniţele ţãrii au fost definitiv închise Orice comunicaţie a fost întreruptã. Oamenii erau îngroziţi şi credeau cã pînã şi teama din sufletul lor poate pecengeni pãmîntul.
S-a format un comitet mondial de crizã. Specialişti din lumea întreagã cercetau problema…
Dupã doi ani au apãrut pecingini in oazele din Africa. Cercetãrile atente au arãtat cã pãsãrile cãlãtoare… S-au înfiinţat imediat baraje electrice aeriene şi, în primãvara urmatoare milioane şi milioane de pãsãri migratoare au fost ucise şi au plutit mult timp pe apele Mediteranei … Dar în toatã lumea exista pecinginea. Congresul Mondial analiza continuu situaţia. Nu se gãseau soluţii de stãvilire a flagelului. Uriaşe insule pustii în interiorul continentelor se desenau proaspete pe hãrţi. Oraţe pustii, ţãri pustii… Îngesuieli de oameni care pustiau totul … Şi erau pustiiţi de pecingine …
Oamenii se îmbolnãveau de molime ciudate. Nu le puteau face faţã. Au început sã moarã ca lãcustele. De fricã cîţiva s-au dus sã se ascundã pe pãmînturile pecengenite. Nu i-a bãgat nimeni in seamã. Nimeni n-a interzis. Au plecat într-acolo. Şi duşi au fost …
Congresul Mondial a ajuns la consensul cã civilizaţia tehnologicã la care am ajuns nu ne permite sã emigrãm în cosmos. Trebuia sã rãmînem pe Pãmînt. Cine poate, cine rãmîne, cine supravieţuieşte trebuie sã trãiascã aici. Cît se mai poate. Trebuie sã rãmînã aici ca şi ieri, ca azi. Cine ştie cînd o sã fie mîine…
A fost odatã mîine…
Bãtrînul se opri. Rãsuflarea sacadatã a auditoriului, o rãsuflare la unison, împinsã de curiozitate, acoperi oftatul bãtrînului. Trecurã cîteva clipe.
- De unde vii tu bãtrîne? întrebã unul.
Bãtrînul se uitã la el. Şi peste el.
- De la balamuc. De-acolo vin.
- Si unde-i balamucul? întrebã din nou vocea.
Bãtrînul oftã din nou.
- Acum balamucul e peste tot în lume. Peste tot, aniomule.
Aniomul pãşi in faţã. Cerul nopţii se limpezea sub un rãsãrit perfect. O fiinţã cu picioare înalte terminate cu labe ca de gîscã, cu trup acoperit cu blanã, cu membrele posterioare scurte, ca de cangur, dar cu palme aspre, cu gît mic, sprijinind un soi de cap cu gurã imensã şi nãri mici, negre. Ochii, de la capãtul unor trompe coborîte din zona urechilor, cei trei ochi fãrã pleoape iscodeau în toate direcţiile.
- Unde peste tot bãtrîne? Eu nu-l vad.
Şi fãcu cîţiva paşi. Pãmîntul negru scîrţîia şi gemea ca o nevastã tînãrã. O ploaie caldã începu. Pe pãmîntul negru picãturile rãmîneu cîtva timp. Apoi dispãreau. Veneu altele. Şi, dupã o vreme dispãreau şi ele.
- Uite, ploua cu boabe de roua, asta seamnã cu roua, sînt boabe de rouã, se minunã bãtrînul. Ca boabele de rouã din petalele trandafirilor în dimineţile senine! ...
Tot auditoriul privi boable acelea ce straluceau în lumina dimineţii cîteva clipe. Apoi dispãreau. Ochi isoditori le urmãreau de la pãmînt la cer.
Într-adevãr. De acolo balamucul nu se vedea. Orizontul era prea aproape. Si prea cald.
