Autor:	Vasea Trandafir ( Domnu_Trandafir ) - [ PROZA ]
Titlu:	Cînd va mai fi mîine ... (2)

Directorul general îl privi cu teamã, ascunzîndu-şi cu un efort din ce în ce mai necontrolat mîinile la spate. Atinse pomul ca pe un cablu de înaltã tensiune. Nu se întîmplã nimic. Îl scuturã şi rãmase cu pomul în mînã. Fãcu ochii mari. Îngrozit, îl aruncã cît colo, ca pe un şarpe veninos. Fugi spre poartã. Se opri dupã cîţiva paşi. Pãmîntul, pãmîntul acela scîrţîia ca zãpada. Ori ca nisipul. Ca zãpada în plinã varã? Se aplecã şi scormoni cu degetele. Îşi umplu pumnii cu pãmînt şi ajuns la lumina farurilor maşinii îl examinã. Avea în mîini pãmînt ca oricare pãmînt de grãdinã: negru. Numai cã scîrţîia precum nisipul uscat. “Ciudat” â€" spuse cu voce tare â€" “tare ciudat”. Puse pãmîntul în batistã, o lega bine şi o puse pe bancheta din spate. Îşi scuturã mîinile şi dãdu sã plece. Îşi aminti de copãcelul smuls. Uşor, pe vîrfuri, ajunse la el, îl ridicã de unde-l aruncase şi-l puse în portbagaj. Dupã ce terminã toatã treaba simţi din nou teama. Clarã, ca un bot de crocodil la pîndã. Întoarse spre uzinã. Goni, nu merse omeneşte. Se opri direct la grãdiniţa din faţa pavilionului central al conducerii. Lîngã ceea ce a fost grãdiniţa. Coborî şi cu paşi nesiguri, şovãitori, cãlcã pãmîntul gol. Acelaşi scîrţîit. Ca un rîs subţire, de strigoi. Sãri iute îndãrãt pe aleea din beton. Tremurînd, îşi şterse bine pantofii, ba chiar şi-i scoase şi şi-i curãtã meticulos pînã nu rãmase nici o urmã vizibilã de pãmînt pe ei. Încercã apoi sã-şi stãpîneascã teama. “Un director general nu trebuie … nu, nu trebuie sã tremure. Nu, nu …”. În cabinet se spãlã îndelung, precum un medic înainte de a asista la o naştere. Chipul din oglindã îl privea fricos, tremurînd. Bãu de la bar o duşca. Privi sticla şi mai bãu una. Îl chemã pe şeful de schimb al laboratorului. Pînã veni omul, directorul general reuşi sã se calmeze. Îi ceru şefului de schimb ca pînã dimineaţã sã analizeze proba de pãmînt din batistã şi încã o probã de pãmînt din grãdiniţa din faţa pavilionului central al conducerii. Unde fuseserã trandafiri. Sã-i aducã rezultatele şi concluziile sale îi ceru şefului de schimb. Sã se pronunţe asupra cauzelor morţii trandafirilor şi a copãcelului din grãdina bãtrînului grãdinar. “Pînã dimineaţã â€" sublinie el â€" şi în cel mai desãvirşit secret. Secret de nivel maxim”. Vîntul şuiera între cer şi pãmînt şi un strop de flacãrã limpezea o patã de-ntuneric cu cearcãne roşii. Arãtãri crãcãnate, cu gîturi şi capete mici, date pe spate se foiau pe lîngã limba de foc. Nici ţipenie de umbre. Doar stele clipocind ca nişte bãnuţi de argint în ghearã de cioarã mişcau cerul spre asfinţit. Arãtãrile, multe la numãr, se înghesuiau pe rînd în jurul flãcãrii. Doar una nu se mişcase de fel. Povestitorul. Care continua povestea. Directorul general dormi la birou. Dimineaţa, sau mai précis, la sfîrşitul nopţii, chemã la el pe seful laboratorului. Omul, nebãrbierit şi cu faţa boţitã de nesomn şi de încordare, pãşi şovãitor în birou. “Ei, ce-ai aflat?” întreba grãbit directorul general. Şeful laboratorului tuşi. “ Mã tem de ce-am aflat” spuse omul moale, parcã strivit de greutatea celor ce avea de spus, “mã tem cã am nişte rezultate tare ciudate…”. Tãcu încurcat, neştiind cum sã continuie. “Ei â€" şuiera directorul general â€" de ce taci? Zi ce-ai aflat. Ce-ai descoperit?” Omul privi temãtor prin încaperea directorului general unde nu mai fusese niciodatã. Îl apãsa şi acest lucru. “Spune domnule odatã!” şuierã din nou directorul general. “E ciudat domnule director” spuse încet omul. “ Pãmîntul analizat nu… nu mai e pãmînt. E…”. “Cum nu mai e pãmînt? Tu nu-l vezi? E negru şi miroase a pãmînt” ţipã la el directorul general. “Cum nu mai e pãmînt?” repetã el întrebarea. “Numai culoarea şi mirosul au mai rãmas domnule director general” reîncepu omul fãcut mic de ţipãtul şefului sãu. “Numai culoarea şi mirosul â€" continuã el â€" dar, de fapt, e doar o cenusã. O cenusã curioasã”. Directorul general nu mai avea aer. Rãmãsese cu gura cãscatã încercînd sa repete:"cenuşã … cenuşã ???....???". Omul de la laborator îndrãzni mai departe. “Tot ce e parte organicã lipseşte. Pãmîntul pare un polimer modificat, cu particule aproape sferice, amorfe. Nu ţine apa. Parcã e rezultatul unei reacţii chimice, bine conduse…” În liniştea marelui birou se putea percepe doar zvîcnirea inimilor celor doi oameni. Bum, bum, bum. Ca nişte tunuri. O canonadã întreagã. “Reacţie chimicã? Eşti sigur de rezultatele astea omule?” reuşi directorul general, cu efort, sã întrebe. În şoaptã. “Absolut" zise şeful de schimb al laboratorului. “Pentru ambele probe de pãmînt am repetat determinãrile de zece ori. Iar rezultatele sînt aceleaşi. Aceleaşi…” repetã el obosit de astfel de muncã. Şi de ceea ce trebuia sã raporteze. Directorul tresari. Frica îşi deschisese botul ca un crocodil… “Şi copacul? Şi trandafirii?” întrebã moale “de ce-au murit? De ce?”. Întrebase parcã aşteptînd o condamnare. “Au murit pentru cã n-au avut de ales. Rãdãcinile lor sînt înfipte în acest… acest pãmînt ciudat care nu le oferã nici apã nici hranã. Pãmîntul acesta nu mai conţine nimic bun pentru ei. Pãmîntul le suge viata. Apa trece prin el şi pãmîntul rãmîne uscat. Apa e roşiaticã. Priviţi, aceasta e o mostrã”. Scoase din mapã un recipient din sticlã cu un lichid uşor rubiniu, transparent. Reflecta douã chipuri speriate de bãrbaţi. “Şi întrebarea de care mã tem cel mai mult” şopti directorul general strivit de presimţiri negre “întrebarea e: sînt semne de radiaţii? Avem scãpãri? …” “Nu, nu sînt domnule director general. M-am gîndit la aşa ceva şi am fãcut mãsurãtori. Determinãrile mele indicã limite normale. Şi la apã şi la pãmînt. Mãsuratorile nu dau nici un semn de alarmã. Altceva se întîmplã cu acest pãmînt …” sfîrşi şeful de la laborator. “Altceva, ce?” zise directorul general, un pic mai liniştit de ultima veste, cu radiaţiile. Se asezã la birou. Se ridicã imediat si privi pe fereastrã. Mijeau zorile. Pata neagrã a fostei grãdiniţe de trandafiri era ca o ranã pe roşul zãrilor. “E ceva neobişnuit domnule” reluã şeful de la laborator cu vocea gravã. “Nu-mi pot explica ce se întîmplã. Cred ca ar trebui o analizã venitã mai de sus şi vã sugerez…” “Bine, bine” îl întrerupse directorul general. “Fã un raport amãnunţit asupra rezultatelor. Raportul sã fie, binenţeles, strict secret. Şi tu la fel”. În timp ce şeful de la laborator ieşi, directorul privi încã odatã pata neagrã de pãmînt unde fuseserã trandafirii. Trandafirii ce-i bucurau dimineaţa privirea, trandafirii ce desenau, cu liniile trupurilor lor, atomi sofisticaţi. Nevinovaţi atomi!… Solicitã prin firul direct legatura cu guvernul. Binenţeles cã avea legãtura directã cu guvernul. Instrucţiunile sunau clar şi ferm cînd era vorba de ceva important, de ceva grav. Şi acum directorul general simţea, cu toatã frica fiinţei lui, cã e ceva grav. Explicã pe scurt despre situaţia ivitã şi încheie propunînd o investigaţie amãnunţitã, investigaţie ce trebuie facutã de un laborator performant ... Prounerea îi fu aprobatã. I se ceru maximã discreţie. Şi secretoşenie. Tot maximã. Venirã investigatorii. Rãscoliserã pe toate feţele bucata de pãmînt din faţa pavilionului central al conducerii şi grãdiniţa fostului grãdinar. Corturi colorate acopereau de ochii curioşilor investigaţiile. Oameni tãcuţi, cu cãşti şi combinezoane galbene, unelte şi aparate sofisticate, personalitãţi din sfera megaştiinţei au fost acolo douã sãptãmîini. Şi, dupã cele douã sãptãmîini, grãdiniţa â€" fosta grãdiniţã din faţa pavilionului central al conducerii â€" disparu sub o placã groasã de beton. Casa bãtrînului grãdinar - dus în lumea drepţilor (cine ştie oare, cã, dupã atîţia trandafiri crescuţi, poate a-nţepat şi el vre-un sfînt) - fu cercetatã şi ea şi înconjuratã cu panouri metalice înalte, cu sfaturi de stat la distanţã â€" pericol imminent şi contagios! â€" iar un şanţ adînc, umplut apoi cu cu ceva material alb mãrunt şi greu, înconjura casa şi panourile. Iar pe biroul şefului guvernului ajunse un voluminos dosar roşu, cu inscripţia ULTRASECRET. PROBLEMA DE STAT. Vecinii fostului bãtrîn grãdinar, curioşi, dupã ce cãştile cele galbene plecaserã, s-au cãţãrat peste panouri şi peste gard, sã vadã şi sã priceapã ce muzeu fãcuserã “ãia” din casa moşului. Aşa vecin însemnat avuseserã de-i fãcu casa muzeu? Mare le fu mirarea cã nu gãsirã nimic. Geamuri sparte, uşa lipsã semana la intrare ca o gurã neagrã de babã, trandafiri morţi la care vîntul le rãscolea petalelel ca penele unor pãsãsri moarte, copãcei smulşi şi culcaţi la pãmînt, pãmîntul din grãdiniţã şi el rãscolit. Ca o arãturã prea devreme de toamnã scirţîind sub tãlpi. Asta gãsirã. Supãraţi cã n-au aflat niciun muzeu au mai spart şi geamurile deja sparte, cu bulgãri de pãmînt, au sãrit gardul înapoi şi s-au dus la ale lor… Toamna a venit ca o nenorocire. Vecinii bãtrînului grãdinar priveau îngroziţi frunzele ruginii ale copacilor din bãtãturã zburînd, mult înainte de vreme, ca nişte pãsãri cãlãtoare spre pãmîntul care, parcã, nu mai suporta. Şi ţipa. Copacii ce trebuirã sã fie verzi. Şi cu poame. Pãmîntul grãdinilor lor avea nişte pete ca de vãrsat de vînt, ca o pecingine. - Ca o pecingine, îngîna corul auditorilor. Bãtrîne, eşti tare de tot. Ce vrei sã ne spui? - Vreau sã va spun povestea. Atîta doar. - Dar nu vezi cã nu mai e poveste? Ne spui de pãmînturi ca pecinginea şi noi cãlcãm pe aşa ceva. Nu ne spui poveşti ca toate poveştile, de pe celãlalt tãrîm ci ne spui lucruri ştiute. Unde baţi? întrebã unul. - Aşteptaţi sã vã termin povestea. Daţi-mi acest rãgaz. E o poveste ciudatã… dar ... e o poveste... Deci pãmîntul arãta ca o pecingine â€" continuã bãtrînul socotind tãcerea auditoriului ca o aprobare de-a continua. Şuiera pãmîntul cînd îl cãlcau. Scîrţîia ca nisipul şi tot ce crescuse pe acel pãmînt murea. Smocuri de iarbã şi flori şi frunze uscate se rostogoleau de vînt prin curţi şi se agãţau de garduri. Şi toate gardurile semãnau ca nişte reţele de sîrmã ghimpatã, cu ghimpi din iarbã şi frunze şi flori uscate. Pãmîntul lucea negru şi scîrţîia sub picioare. Ameninţãtor. Ca un strigoi noaptea. Oamenii cu pecinginea in bãtãturã vedeau cum acestea se lãţesc de la o zi la alta. Fugeau vecinii unul la celãlalt. Fugeau la bisericã, fugeau la primar. Şi pãmîntul de la primar şi pãmîntul de la bisericã, dintre morminte, avea pete de pecingine. Morminte cu pecingini. Pãmîntul avea ciumã.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]