- A fost odatã…
- Bãtrîne, stai bãtrîne şi ascultã-mã: las-o baltã bãtrîne! De poveşti ne arde nouã? De vre-un
Fãt Frumos ne arde nouã acum, de vre-un Fãt â€"Frumos zis şi “cel ce-şi-trãgea-cismele-
direct-peste-ismenele-i-bufanteâ€, ãla înalt ca un brad crescut prea devreme şi dupã
care se îmbolnaveau tot felu’ de Ilene-Cosînzene, ãl de vitejea peste nu-ş-ce-mpãrãţii şi codri şi ape â€" toate multiplu de nouã â€" despre asta bãtrîne vrei sã ne spui tu poveşti? Lasã clopu’ jos bunicule, e rãsuflatã.
Vîntul şuiera între cer şi pãmînt şi un strop de flacarã limpezea o patã de-ntuneric cu cearcãne roşii. Arãtãri crãcanate, cu gîturi şi capete mici, date pe spate se foiau pe lîngã limba de foc. Nici ţipenie de umbre. Doar stele clipocind ca nişte bãnuţi de argint în ghearã de cioarã mişcau cerul spre asfinţit. Arãtãrile, multe la numãr, se înghesuiau pe rînd în jurul flãcãrii. Doar una nu se mişcase de fel. Povestitorul.
- Nu, nu-i aşa! Ascultaţi!
A fost odatã, nu demult, odatã, în anii civilizaţiei tehnologice, a fost şi de n-ar fi fost… a fost… o explozie. O nimica toatã. O explozie acolo, la o centralã nuclearã.
A fost… şi i s-au rãspîndit resturile peste ţãri, munţi şi vãi şi ape. Şi oameni. Toate multiplu de nouã. Şi, ca un Fãt Frumos din poveste, s-a tot dus şi s-a tot dus pe calul lui nãzdrãvan care mînca jeratec şi iarbã şi flori şi copii neascultãtori, şi oameni spîni, şi rãi şi buni… Şi pe locul unde trecea, Ilenele Cosînzene se îmbolnaveau de dorul lui invizibil, ţipînd din contoarele pîntecelor lor şi blestemînd cu lacrimi de iod, sã nu mai calce pe la împãrãţiile lor cã nu-i lup şi ele nu pot sã-i dea şi pe primul şi pe-al doilea nãscut…
A fost odatã… şi-a trecut. Şi s-a uitat cã trecuse, ca şi uitarea-i scrisã-n legile erei tehnologice…
Nişte ochi uimiţi în clipocitul stelelor se întoarserã cãtre bãtrîn.
- Hei, mai zi bãtrîne, spune cã-i bunã…
- Acum cicã, continuã bãtrînul dupã cîteva clipe de linişte cînd şi limba focului se oprise sã asculte, cicã grãdinarul â€" nu ştiu cum l-o fi chemînd, cã-n vremea de atunci tagma asta a grãdinarilor era tare numeroasã, grãdinarul spuneam de la centrala aia nuclearã â€" da’ ce credeţi, cã centrala nu mai mergea? doamne fereşte! dupã o vreme mergea de mai mare dragu’ â€" grãdinarul spuneam, punea în vremea de dupã accident, în rondul din fata pavilionului central al conducerii, punea trandafiri în fiecare primavarã. Trandafiri de toate culorile, de toate formele şi din toata lumea, trandafiri ce desenau cu tulpinele şi florile lor trasee ce imaginau structuri de atomi, cu nuclee şi electroni pe orbitã â€" de mai mare dragu’! Grãdinarul era, între personalul uzinei, persoanã importantã cã şi bucata de pãmînt din faţa pavilionului central al conducerii era importantã. Era singura bucatã de pãmînt. În rest, sute de hectare de beton, de asfalt, de metal…
- De beton, de asfalt, de metal.. se auzi ecolul. Şi neînteles ecoul.
Da. De asfalt şi metal, continuã bãtrînul. Grãdinarul avea grijã de bucata de pãmînt ca de ochii lui din cap…
- Din cap? - se auzirã voci mîrîinde. Bãtrîne, unde din cap?
- Aşa era atunci. De vã vine sã credeţi sau nu, aşa era atunci. Ca-n poveşti, ce nu ştiţti de poveşti?
Ba ştiau. Cãci nimeni nu mai spuse nimic. Semn ca bãtrînul poate continua.
Avea grijã ca de ochii din cap. N-avea altã treabã. Palma de pãmînt şi trandafirii. Trandafirii tremurînd ca nişte aripi de pãsãri dimineaţa sub boarea de vînt şi boabele de rouã â€" staţi aşa, o sã vã spui mai pe la sfîrşit ce-i cu boabele de rouã, acum aşa-i povestea. Boabele de rouã din petale ca diamantele strãluceau în bãtaia soarelui de dimineaţã!...
Un cor de mîrîituri încercarã sã protesteze.
- V-am spus, continuã bãtrînul, v-am spus: aşa-i povestea. Lãsaţi-mã sã v-o spun.
Şi continua. Pîna ajungea grãdinarul la ei, în fiecare dimineaţã trecea printr-o sumedenie de controale, prezenta o sumedenie de legitimaţii. I se cercetau uneltele lui â€" hîrleţul şi grebluţa lui metalicã aduse pe umãr â€" cu scule hifi, sofisticate, de ultimã generaţie. Dar ajungea în fiecare dimineaţã la trandafiri bucuros nevoie mare. Îi îngrijea, mãrunţea pãmîntul, îi stropea, îi mîngîia ca un obraz de copil. Seara, obosit şi mirosind a trandafiri, îşi tîrîia agale paşii catre cãsuţa lui din colonia de lînga uzinã. Mulţumea domnului ca sînt trandafiri pe lume. Înaînte sã se culce trebãluia şi prin gradiniţa lui cu trandafiri, curaţa cismele şi uneltele de pãmînt, mînca, îşi fãcea toaleta de searã şi se culca. Dimineaţa mulţumea iar domnului cã sînt trandafiri pe lume!
Într-o dimineaţã… Ei da! Într-o dimineaţã se întîmplase ceva. Ajuns la trandafirii lui, grãdinarul fãcu ochii mari. Trandafirii erau la locurile lor dar nu în toane bune. Nu aveau rouã pe petale şi în frunze. Parcã ar fi vrut sã se ofileascã. Erau trişti cu toţii.
“Oi fi uitat eu sã-i ud ori sã le mãrunţesc pãmîntul?’ se întrebã grãdinarul cu îndoialã în sufletul lui plin de trandafiri. Îi udã. Unul cîte unul. Le netezi tãrîna ca pe un obraz de femeie. Îi mîngîie pe fiecare. Apoi asteptã. Pînã seara. Pînã aproape de noapte. Îi stropi, îi mîngîie pe ficare înainte sã plece spre casã. Şi plecã cu inima strînsã…
În dimineaţa urmatoare trandafirii aratau rãu. Florile erau plecate spre pãmînt de parcã ar fi fãcut vre-o prostie şi acum se simţeau vinovate. Sau voiau sã se ascundeau de rouã şi de soare. Frunzele se decoloraserã şi arãtau bolnave. Grãdinarul cãzu în genunchi lînga ei, lînga lumea lui de trandafiri. Sãpã grabnic straturile, curaţã buruieni imaginare, îi stropi încet, cu drag. Şi asteptã. Pîna la prînz nici o minune. Pîna seara veni nenorocirea. Cîţiva trandafiri cãzuserã la pãmînt. Ceilalţi de-abia rezistau â€" de dragul grãdinarului â€" în picioare. Ofiliţi, rezistau încã… Grãdinarul începu sã plîngã. Nu se duse acasã, chiar dacã sirena de plecare a uzinei sunase demult. Se aşezã lîngã trandafiri. Îi ştia de cîţiva ani. Erau copii şi nepoţii lui. Le ştia viaţa pe de rost. Acuma însã viaţa îi pãrãsea … Stelele nopţii clipoceau ca nişte bãnuţi de argint în ghearele ciorilor… Vîntul nopţii se oprise şi el lîngã grãdinar. Care asculta trandafirii. Trandafirii gemeu. De parcã îi dureau ceva. Grãdinarul îi mîngîia pe întuneric şi se ruga sã nu moarã. Sã nu moarã înaintea dimineţii. Buzele lui umede îi sãrutã… Cînd geana zorilor se iţi spãrgînd noaptea, trandafirii cãzurã seceraţi la pãmînt. Vîntul de lîngã gradinar le rãscolea petalele precum penele unor pãsãri moarte.
Grãdinarul a scurmat cu unghiile la rãdãcina lor. N-a gãsit nimic: pãmîntul era aşa cum trebuia sã fie pãmîntul pentru trandafiri. Negru. Se luã cu mîinile de cap. Pãmîntul i se amesteca prin pãr ca o cenusã.
A plîns peste trandafiri pînã la amiazã. Lacrimile lui fierbinţi cãdeau peste trandafiri. Se înfiorau o clipã trandafirii â€" apã vie, apã vie !!! - pãreau a spune. Mureau la loc apoi. Pentru totdeauna.
La amiazã grãdinarul a cerut audienţã la directorul general al uzinei. Persoanã importantã fiind, i s-a aprobat imediat.
I-a spus, tremurînd şi cu lacrimi şi tãrînã pe obraji, directorului general cã trandafirii, da trandafirii â€" cum care? aceia la care vã uitaţi în fiecare dimineaţã de la geamul acesta â€" trandafirii, daaaa, au murit. Nu i-a ajutat nimic, chiar dacã am stat cu ei zi şi noapte. N-a ajutat. Au murit. Şi grãdinarul plînse.
Directorul general a fãcut ochii mari, nu înţelegea ce i se spune, s-a uitat cu stupoare la grãdinar â€" avea clar si de neînlocuit în mintea lui trandafirii, trandafirii erau parte din viaţa lui de director general â€" s-a uitat apoi pe fereastrã şi n-a mai vãzut zîmbetul acela drag de trandafiri, trandafirii care-i bucurau ochii şiâ€"i limpezeau gîndurile, s-a întors cãtre grãdinar şi … l-a concediat. Nici mãcar pensionat. Concediat. Definitiv. A chemat apoi pe şeful serviciului personal şi pe şeful planului şi a dispus sã se angajeze alt grãdinar. Sã se dea bani pentru alţi trandafiri. Într-o sãptãmînã sã fie la loc trandafirii. “Clar?â€
Şi şi-a vãzut mai departe de treburile importante ale uzinei…
Bãtrînul povestitor se opri sã-şi tragã sufletul. Auditoriul îşi trase şi el sufletul. Aerul nopţii inspirat ofta în gîtlejuri.
… Într-o sãptamînã de zile trandafirii erau acolo în gradiniţa din faţã. Un grãdinar nou, nemaiîncãpîndu-şi în piele şi în salopeta nouã de bucurie, salopeta cu canafi şi nasturi roşii, sta mîndru de isprava lui. Şi de zîmbetul aprobator al directorului general, zîmbet deformat prea larg de ferestrele biroului sau. Dupã o sãptãmîna şi doua zile â€" fix douã zile! â€" s-au întîmplat douã lucruri ciudate: trandafirii cei noi erau morţi iar grãdinarul cel vechi, cel ce fusese concediat cînd cãzuserã prima oarã trandafirii, a murit şi el în cãsuţa lui singuraticã. Şi trandafirii din curtea lui micuţã au murit. Lumea nu putea exista fãrã grãdinarul cel vechi şi fãrã trandafiri.
Directorul general a aflat numai prima veste şi s-a supãrat â€" evident! â€" pe grãdinarul cel nou. Şi l-a concediat şi pe el. Apoi a cerut de la serviciu informaţii o listã a celor mai bune şcoli de trandafiri. I s-a rãspuns cã pe la acele locuri s-au desfiinţat demult, cã numai prin strãinatate… Pe-acolo prin apropiere nu prea mai sînt astfel de şcoli.
S-a gîndit directorul general ce s-a gîndit o vreme şi s-a hotãrît sã se apuce el însuşi de grãdinãritul trandafirilor. Nu dorea sã renunţe la trandafiri. Se obişnuise atît de mult cu ei!...
Şi-a lãsat ochelarii şi costumul de director, a îmbrãcat salopeta de grãdinar şi a curãţat grãdiniţa, a sãpat pãmîntul, l-a netezit ca pe un obraz de iubitã şi-a plantat din nou trandafiri. I-a udat, i-a mîngîiat. Ei i-au zîmbit cu boabe de apã pe frunze şi ţepi. A doua zi au murit. Directorul s-a supãrat. S-a pus din nou pe muncã şi a plantat alţii. S-a întîmplat l-a fel: au murit. S-a urcat directorul general cu picioarele peste ei. I-a sfãrîmat. Trandafirii mureau fãrã sã aibã timp sã ofteze. Şi fãrã sã ştie de ce.
Seara, necãjit şi plin de pãreri de rãu, directorul general s-a abãtut din drum, trecînd pe la casa primului sãu grãdinar. Ştia casa bãtrînului sãu slujbaş. Bãtrînul sau slujbaş care murise într timp fãrã sã-l anunţe. Casa lui era pãrãsitã şi, ca toate casele pãrãsite, avea geamurile sparte şi n-avea uşã. În umbra înserãrii casa arãta ca un strigoi. Directorul general s-a mirat mai întîi. Apoi, privind casa, a înteles. Dãdu sã plece. Îi atrase atenţia ceva. Ceva cunoscut. Cãuta cu privirea peste grãdiniţa casei. Trandafirii!? Trandafirii bãtrînului sãu slujbaş erau culcaţi la pãmînt. Vîntul le rãscolea petalele precum penele unor pãsãri moarte.
Smocuri de iarbã se rostogoleau prin grãdinã ca nişte ciulini tîrzii de toamnã, încîlcindu-se printre trandafirii cãzuţi. Copãceii din curte, putini, patru-cinci cîţi erau cu toţii, copãceii erau uscaţi-uscaţi. Fãrã frunze. În plinã varã. Directorul general nu întelegea. Nu putea sã înteleagã. Voia sã priceapã. Se îndreptã spre un copãcel. Tresãri. Pãmîntul scîrţîia nefiresc sub pantof. Nefiresc. I se facu fricã…
- Stai, strigã unul din auditoriu bãtrînului. …tai, …ai, …i,…i se auzi corul. Stai bãtrîne. Ce spuneai? Ce tãrîna?
- A....aa, a … tãrînã neagrã care scîrţîie, repeta el, cu voce moale.
- Ca pe la noi?
- Ca pe la noi, adeveri el.
- Apoi, ce povestei-asta? Oameni cu ochi în cap calcã pe tãrînã ca pe la noi. Ce-i asta? Ce spui tu?
- O poveste, zise bãtrînul cu un oftat. O poveste de pe la noi, da‘ din alte vremuri. Mai vreţi sã v-o spun?
- Mai vrem, rãsunã corul. Zii ca-i deocheata rãu povestea asta bãtrîne. Zi povestea.
I se fãcu fricã directorului general â€" reluã bãtrînul. Fricã ca atunci…cu explozia. Era adjunct. Şi-atunci i-a fost fricã. Dar de-atunci â€" dumnezeule ce-a mai fost atunci! â€" n-a mai simţit frica aşa aproape, clarã, ca acum. Ajunse la un pom. Copacul pitic arãta jalnic. Zgîlţîia înserarea cu ramurile uscate şi goale.
