Nu am putut dormi noaptea asta..., toamna mi-a bãtut in geam cu degete de ploaie şi m-a rugat sã-i ofer o amintire de pe vremea când când înfloreau cireşii. Am deschis fereastra şi toamna a pãtruns in suflet cu timiditate, cu braţele încãrcate de flori şi cu picãturi de ploaie ce se aşezau pe clipa de ieri, şi pe cea de mâine şi pentru atunci când visele uscate vor troieni albul dimineţii.
Pe cerul toamnei, pânza de pãianjãn a destinului, cârpitã din loc în loc, acoperã bruma iubirii ce troienise la casa cu dor. Lacãtul a cãpãtat culoarea uitãrii, ruginie ca a frunzei de toamnã purtatã intâmplãtor de cãtre vânt, la întretãiere de ani. Nu l-am deschis, pierduserãm cheiea fericirii tot într-o toamnã, pe Dealul cu Dor, când visele mor dintr-un simplu dor...
Noaptea cãpãtase pentru mine valoare de mit şi mitul nu poate exista in afara gutuilor coapte şi a strugurilor brumaţi. Si noaptea albastrã pe cerul încãrcat cu stele pãrea o picturã abstractã pe care un om talentat şi-a vãrsattot focul din privire şi din suflet pentru a-i da viaţã. El devenise Demiurgul capabil sã facã din noapte zi, şi din nefericire, fericire. I-a dat nopţii de toamnã propria sa sensibilitate şi ce oare este mai frumos ca privirea cerului albastrã sã impietreascã in zori vise ruginii, flori cu miresme ale trecutului, foi ingãlbenite de vreme pe care scria â€ţToamna iubirii†şi â€ţIubirea Toamneiâ€?
