nu ne-au mai dus pe câmpuri, e tot ceea ce ştiu,
mitraliere-n cuiburi se-nghesuiau cu urã.
din frunzele mascate, crepuscul pãmântiu
trãgea un cer pe moarte, urmând o-mpuşcãturã.
pe umeri stau doar sorţii albaştri-violeţi,
meşteşugind cuvinte ne fluturau drapele,
ierarhic dumnezeii fixaţi de epoleţi,
nepãsãtorii noştri scoborâtori din stele,
îşi comandau, pe ape, un pas de marş forţat,
sã prindem peşti în viaţã e ultima osândã .
un lemn în braţe strânge orfanul de-mpãrat,
trecând prin faţa morţii nu ştie sã se vândã,
şi ploi cu fum pe drumul spre cer îl înconjoarã
de parcã l-ar primi frumos dacã cerşeşte,
de-o lance pacea lumii sta scris a câta oarã,
îl întrebam pe diavol, ce stã şi socoteşte,
comemorând, confuz, drapele-n cer coboarã,
executat, un înger, precis! militãreşte!
|
