ce vieţi nu-ţi ajung? din atâtea dureri
fugim sub o stea rãtãcitã, pe semne
nu vreau sã mi-l creşti învãţat cu poveri,
e prea mic, nu-l vezi? cât o iesle de lemne!
mã cert doar: tocmeşte-i alai! ca de nuntã
l-ai vrut pregãtit pentru moarte. pribeag
mi-e sufletul greu... mi-e doar om! şi se-ncruntã
cã trebuie-acum sã-i pãzeascã la steag.
dar poate se-ntâmplã cumva sã-ţi trãiascã.
de tine mi-e milã şi simt cã ţi-e greu
sã fii doar femeie şi gata sã nascã,
în seara de iarnã când nu-i niciun zeu
sã-ţi caute vraci sau o moaşã batrânã.
de-ar pune sub tine vreun fân... fãrã rost,
cu fruntea plecatã, cu traista pe-o mânã,
eu ce sã-ţi spun, Doamne, cã sunt doar un prost
ce nu vrea sã-şi vadã femeia cã moare,
sau fiul, cu spini îndesaţi peste cap?!
nu cred sã te superi cã-ntreb, nu te doare
pe-acolo, prin cer, mai trãieşte vreun ţap
sã-l pui sã se-ncurce, în rugi, pe la munte
sã-i calc? şi desculţ nu-ţi voi spune cã nu,
doar nu-i da coroana de sânge! pe frunte,
nu vreau sã şi-o punã, nu vreau, pune-o tu!
nu ştii câtã ciudã am azi pe strãinii
ce vin cu uleiuri şi tu încã gemi...
ascunde-l de îngeri, aduc eu ciulinii
sã-i punem deasupra sã nu te mai temi.
nu-mi spui şi nu ştiu cine-ar vrea sã ne mintã?!
durerea şi viaţa grãbesc timpul tãu.
mi-e inima însãşi un foc ce mã-ncintã
sã mor împreunã cu el. sau... mai rãu,
sã bântui pãduri, singuratic. ţin urã!
nu vreau sã-i speli trupul, fereşte-l de zori!
de ce-mi ştergi sãrutul? mai lasã-l pe gurã,
e sufletul meu prins... de câteva ori,
în seara de iarnã, şi tu, dumnezeie,
mã-ntrebi: tot nu vrei sã-i împarţi untdelemn?
de te-ai rãzgândi! poate-o stea ce scânteie
n-ai vrea, Dumnezeu, sã-ţi trimitã un semn?!
