e ultima plecare spre toamna ce mi-ar fi
de pãsãri oarbe-n suflet împerecheate , zarea
chiar de mi-ar cere viaţa, din spuma ei de-o zi
înfãşurãri de vânturi predestineazã. marea
despicã noaptea-n stihuri, înşiruind catarge.
prea timpurii emoţii. scãpat de îndoieli,
un sentiment de vinã pe coasta mea se sparge-
n porunci închise-n minte sã ne iubim rebeli
şi pune-ncet, pe deget, dorinţa mea, atee,
ca un simbol de moarte din ceruri. programat,
ţi se aprind în noapte priviri de astartee
ce-au moştenit migrarea. din cel mai vechi pãcat
de-i ultima plecare de viaţã, ce mi-ar fi?
când simt cum se desprind în congruenţã norii,
pãstreazã-ţi focul veşnic, în fiecare zi
sã se-ncãlzeascã pune-mi, ca din greşealã, zorii
predestinaţi sã tragã un dumnezeu din zare.
nu te gândi cã mori, viseaz-ascultãtoare!
