doar sã vrei şi te vãd peste munţi într-o stea,
care tace demult, despre timp nu ne-ntreabã,
mai rãmâi, poate-o zi, poate-un cer, undeva
o sã stãm, fãrã griji o sã stãm, fãrã grabã,
nori se-adunã mişcaţi într-un stol cafeniu,
frunze vor printre noi fluierând a rãzbate,
eram sigur cã vii, nu eram, nu mai ştiu
dacã poţi sã mã-ntorci ca din somn, de la moarte,
plouã nopţi, din adâncuri, plouã spaime mereu,
au cãzut iar pe noi aşezându-se moale,
între braţele tale, aş ploua chiar şi eu,
ce folos, ale mele mai tot timpul sunt goale,
lângã drum, un salcâm, plânge-n suliţi de soare,
c-un cearşaf de pãmânt, aruncat peste umãr,
trece vântul spre cer, sã-şi ascundã din gheare,
semn cã-n ziua de azi va muri foarte tânãr,
nu mai stiu azi, iubito, nici din cer nu se vede,
stând o noapte în rai, ne-am pierdut timpul, visul
lumea-şi vede de ea, dumnezeu nu ne crede,
de-am putea regãsi, şi noi doi, paradisul,
doar sã vrei şi te vãd, peste munţi, nu ne-ntreabã
când îi trece, uitând sã ne-aştepte, cuvântul,
nu mã uit, nu mã rog, eu, visez fãrã grabã,
îmi ajunge sã mor foarte singur, şi vântul
|
