e imaginea aceea pe care nu ai cum s-o reţii
ca în visele acelea când nu ştii ce-ai lovit
sau dacã ai deranjat un demon şi nu trebuie sã
fugi te va gãsi fiindcã şi-a fãcut culcuşul în tine
doarme atunci când înveţi sã iubeşti nu-i place
inima ta care-l face şi pe el sã viseze
ascuns lângã coliba unui luceafãr alb
luminând în faţã la un metru paşii mãrunţi
care completeazã infinitul
ploaia cade în secunde pe umãrul tãu
şi ninge din pereţii fãrã acoperiş cu timp
ne-au ajuns mâinile lui care ne frãmântã
şi ne dau forma spaţiului în care el nu încape
cum sã învingem inerţia veşniciei
ştim doar cã se numeşte despãrţire
sau ce nu te omoarã te face mai puternic
clipeşti un pic te doare lumina parcã era mai
bine în tunelul pe care-l gãseşti la începutul ei
primeşti nota pentru primele cuvinte
de uimire care-ţi ies pe gurã
de fapt nu aratã decât frica pe care o simţi sau
foamea ce-ţi pune eticheta la mâna dreaptã
şi la picior sã nu te pierzi în drumul spre viaţã
sã nu te gãseascã vreun strãin neînduplecat
care încã doarme fiindcã nu-i miroase a iubire
inima nu ţi s-a tulburat
nu te-a lovit nici o piatrã
cea care trebuia s-o arunce a adormit şi ea
într-o pãdure somnoroasa cu frunze prea grele
sã-i poatã şterge fruntea sã-i deschidã buzele
otrãvite sã-l gãseascã încã necopt
visând liniştit cu treaba fãcutã
