aş fi vrut sã stãm amândoi
unul lângã altul într-un parc de vise
la marginea oraşului pãduri improvizând oxigen
nu-mi spune nimic ce respirãm e tot ce avem
apãsarea semnelor începe cu zãpada nemişcatã
ce duşmani are moartea
sã-i tulbure albul metafizic şi greu
nepãsãtoare ca o umbrã
aruncã monede în locul unde se despart strãzile
miroase liliacul frânt pe capac şi împrãştie
flori plantate la zece centimetri distanţã
sã nu li se întretaie rãdãcinile în
pãmântul unde sãpãm pentru ele
nu pot sã-l privesc doar mâinile se-ating
din greşealã aceeaşi resemnare
ne ţine cu privire-n gol nu vreau sã-mi vezi
sufletul care nu se poate ascunde de lacrimi
ştiu ca e un timp şi pentru plâns
dar mi l-aş fi dorit undeva în apropiere de
dumnezeu el mi-l cunoaşte cel mai bine
astea sunt narcise întreb
atent sã nu-mi povesteşti vreo întâmplare care
sã-mi aducã aminte
tãcem împreunã jelind pe ascuns
şi doar când simt mâna încercând sã mã ţinã
privesc în ochii tãi ridicându-mã sã mã crezi
pot şi singur
