pora, ţãranul care furã lemne
şi munceşte pãmântul cu patimã,
iubeşte pãdurea, calul şi ţuica;
lui i-o zis un maramurãşean: dacã bei mori
şi dacã nu bei tot mori; a ţinut minte, n-a uitat
şi-a fãcut socotelile pentru cât mai are de trãit;
bea cu îngerii în mijlocul unor nedei de stele,
le spune şi lor la fel, sã-l creadã;
într-o noapte a venit la el maica lui dumnezeu,
l-a gãsit la tismana cu lãutarii lui olteni care-l
ştiu dintotdeauna cã ia hora înainte;
numai cã nu i-a plãcut i-a fãcut semn cu degetul,
din norul de unde o vedea el, sã nu mai joace,
e pãcat, şi de-atunci nu se mai lasã pãcãlit de
diavol nu se mai duce la mânãstire;
curios i s-a pãrut un lucru,
a stat un pic sã-şi aminteascã,
şi dupã ce a fost sigur, mi-a rãspuns, chiar,
sã nu mai beau n-a zis;
acum are nuntã cu ionuţ, nepotul lui preferat,
şi lãutarii ãştia împieliţaţi nu se mai opresc;
ce-i zgândãre sufletul e sârba care l-a crescut;
nu fuge de ispitã, vine pe lângã noi spãşit, aplecat
cu mâinile la spate, eh, ce-ar mai vrea şi el,
priveşte, socoteşte, sã joc sã nu joc;
eu filmez, camera îi mustrã pornirea pãcãtoasã
ce-l macinã, vreau sã-l scap şi-i fac semn ca cel
din vis, doar ţi-i s-a arãtat,n-ai voie;
el se vede în privirea mea şi renunţã, a, da
tu ştii, n-am cum sã te pãcãlesc, prost am fost
ţi-am spus toate alea nu simte cã ochii îl trãdeazã,
nici picioarele când saltã, la început cu sfialã,
e prea târziu, a muşcat mãrul,intrã în joc
lânga douã muieri aprige care-l forţeazã sã facã
ce-i place cel mai mult,
se uitã la degetul meu ascet care aruncã pietre,
ce ştii tu, vezi-te pe tine cât eşti de bun,
pe cer nu este nici un fir de nor semn cã s-a înţeles;
doar când gãseşte poemul citeşte de douã ori
scoate ochelarii şi mã priveşte hâtru:
mã fãcuşi cã-s nãrod?!
|
