ştiu
atunci e cel mai greu
când întunericul începe sã-ţi şopteascã
catifeaua lui grea
închizându-ţi ochii
simţi plesnind
meridianul de sânge care-ţi iese
din vasul grecesc
sculptat perfect cu muchiile rotunjite
în care-ţi pãstrezi viaţa
le-auzi pocnind unul dupa altul
gândurile cu care te-ai închis
ca dupã nişte obloane trase peste stele
tot mai rarã
tot mai uşoarã
tot se mai simte
numãrã-mi sãrutul pânã la trei
şi viseazã
aici la mine totul e invers
întâi îţi apare umbra ieşind din culoare
drumul pe care pãşeşti este o spiralã
cu vârful cioplind trepte în plasmã
nu existã întuneric aşa cum ştii tu
simte mişcarea
timpul se dilatã
se contractã
în uriaşa bãtaie de inimã a veşniciei
ochii tãi sunt gãurile de vierme
prin care te uiţi pânã în cealaltã parte
a infinitului
pânã când ai ajuns sã vezi nimicul
pânã când ai început sã auzi tãcerea
pânã când te-ai întâlnit în sfârşit
şi pentru cã nu te-au închis în cuvinte
eşti liberã
cei care se uitã la tine nu ştiu ce vãd
cei care te simt nu ştiu cum sã te mãsoare
doar eu îţi cunosc locul
doar eu am fost în mijlocul miazãnopţii şi
am gãsit metafora naşterii tale
poţi sã priveşti în jos fãrã teamã
nu ai cum sã cazi
pentru cã nu te ţii de nimeni
numãrã-mi respiraţia pânã la trei
şi lasã-te în grija mea
am mai multã putere decât timpul
de a distruge sau de a da viaţã
fiindcã eu, eu sunt
cel ce-ţi tãlmãcesc, noaptea, visele
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Aveti nişte imagini frumoase in poezie, plus de asta, se pare ca vi se potriveste versul alb.
Mi-a placut poezia.
