dupã cum vã spuneam
despre pora, ţãranul meu preferat
care furã de la dumnezeu,
iarna, din pãdurile lumii...
a venit primãvara şi viseazã mai puţin,
pentru el munca e starea de veghe
care l-a ţinut în viaţã,
pãmântul lui este raiul lui iahve;
îl iubeşte la fel de mult
şi îl lucreazã ca adam,
pentru prima oarã, cu durerea neînceputã
a omului care nu mai fusese flãmând;
el este cel pe care îl gãsesc îngerii,
mereu dormind pe câmp
cu mâna sub cap,
învelit cu haina pestriţã a lui iosif;
merge în mijlocul nopţii,
în mijlocul pãdurii cu pelerina pe ea,
nimeni nu se atinge de el
când sapã în pãmânt, cu grijã,
singur, fãrã sara,
astfel încât sã nu-l rãneascã;
nu se vede cã a început sã umble aplecat
îşi trage puterea din mirosul lui tare,
pãrinţii lui îl hrãnesc ca pe
cel mai mic dintre copii,
el este mezinul lumii
iar speranţa într-o recoltã mai bunã
îl face sã plângã de fericirea pe care i-o dã
aşteptarea;
ştie cã pânã la toamnã nu va muri,
ca şi grâul pe care îl pune nici un rãu
nu-l va ajunge,
doar apa îşi face loc acolo,
îl va cãuta fãrã sã-l trezeascã strigând,
în sufletul ei dupã el,
ca sara dupã avraam când i-a luat fiul,
cel mai mic dintre ei,
la ce-ţi trebuie doamne
n-ai destui îngeri în cer?
dar el nu aude supãrarea ei de mamã
fãrã copil,
ştie cã va rãsãri în curând,
şi cã va trebui sã-l culeagã,
fãrã sã se mânie când vor veni alţii
sã-l fure,
ştie cã trebuie sã lase marginile neculese,
cum dumnezeu îi lasã lemne sã se încãlzeascã,
ofteazã gelos cã se gândeşte la toţi,
ca sara când s-a certat cu el,
ca un fiu ce risipeşte grâul pentru oameni,
ca un mezin iubit de toatã lumea,
ca un ţãran pe care nici dumnezeu nu se supãrã,
înainte sã-i schimbe numele!
