se anunţã frig pânã la
douasprezece grade cu minus
şerpuiam cu gândul dupã ea
pe margine sãlcii fãcându-şi loc sã vadã mai bine
fatã dã-ţi pãsãrile alea
pixeli care cedeazã pe rând în faţa ta
care-mi acoperi privirea cu totul
oameni de zãpadã fãrã picioare sã fugã
iarna îşi ştergea urmele ca cearşafurile
noastre puse la uscat
dragostea curgea în picãturi de sânge prin inimã
presimţirea ei îmi încolãcea vertebrala
sinapsele o luaserã razna
mãi fatã trage-ţi lanceolatele alea
cã-mi scoţi ochii
uite ce salcie neînţelegãtoare
trebuie sã rup lanţul cu care ne legase viaţa
zornãie ca o coadã de şarpe
pãrul tau are alt sunet mi-ar fi plãcut
sã mã spânzur cu el
foşnea pe mine urcându-se moale pânã spre gurã
tu ai ales sã te sprijini pe ea
doar când nu mã iubeai simţeam apãsarea inimii
încã aştept cel de-al doişpelea grad
sã aparã
dacã nu cumva s-a încurcat în crengile alea
care ajung pânã în antarctica
se rãsucesc din pieptul meu
zornãind ca lanţul care nu se rupe de tine
foşneşte sãrutul tatuat pe furiş
pe gura mea nemaiînvãţatã sã plângã
mã hrãneşte un vultur trimis din caucaz
a uitat cã trebuie sã-mi mãnânce ficatul
temperatura se apropie
încep sã nu mai stiu frigul
gradul ãla al doişpelea mã ajutã
abia acum aud cântecul
fatã ce s-a întâmplat cã nu-l mai vãd
un fel de paralizie loveşte orizontul
în lumea asta care nu se mai mişcã
doar ea şerpuind fãrã valuri
ultimul delir; strada!
