Scriam, gânduri, trãiri, le aruncam la coşul de gunoi, cuvintele sunt doar cârje sã merg înainte, mã temeam sã nu fiu înţeleasã greşit. Colega mea de muncã mi-a spus într-o zi sã nu mai arunc la gunoi tot ce scriu, eu le citesc şi îmi place, adunã tot şi trimite la concursuri literare, dar eu nu ştiu nimic de poezii, îmi plac dar ca sã fii poet trebuie sã fii om cu carte. A fãcut tot posibilul, deşi era sãracã, mi-a cumpãrat un caiet gros, costã un pic, eşti nebunã, tu crezi în mine, i-am spus. Peste câteva zile a adus la locul de muncã un poet cunoscut în galaţi, mi-a zis sã fiu atentã cã el vorbeşte în parabole. Ei şi a început poetul sã citeascã încercãrile mele, m-a întrebat, ţie îţi place în ce hal scrii tu... Ei bine, dar nu am spus cã aş fi geniu, scuzaţi-mã, aţi pierdut timpul cu mine. Auzi, sã scrii în continuare, dacã îţi plac ţie, vor place la toţi. Cum poate fi aşa ironic, de fapt a vorbit paraboliceşte cu mine, dupã câteva zile am trimis poezii la concursuri şi am câştigat, dar am înţeles cã cuvintele au putere, au forţã de a mişca. Din când în când poetul trecea şi mã întreba ce mai faci, eu am rãspuns cã nimic, mi-a spus sã îmi fie ruşine, el lucreazã în combinat, are 4 copii, lucreazã scriind zilnic articole la viaţa liberã, are o carte în pregãtire şi eu nu am fãcut nimic astãz,i nu am fãcut nimic pentru mine... Acum încep sã mã îmbogãţesc spiritual, sã mã cunosc pe mine însãmi şi sã mã întreb ce am fãcut azi...
|
