Intuneric care cuprinde sufletele, mintea si trupul.
Intuneric-vrajmas si amant în acelasi timp. Intuneric care a
cuprins oamenii si tot ce-i înconjoara, pentru ca asa au vrut
ei. Oamenii au uitat sa fie oameni, i-a apucat frica de a mai
trai si simti.
Oamenii au plecat si am ramas singur…gindi el.
Ce sunt eu fara oameni. Ma pot oare considera om? Tot ceea
ce e relativ la om si uman are inteles doar in relatie cu
ceilalti. Ce sunt eu? Pot fi un fluture sau poate o frunza.
Nu e neaparat necesar ca eu sa fiu om. De ce? Pentru ca nu
exista nimeni in jurul meu care sa ma considere om.
Ochii mei nu gasesc nimic in jur care sa ma faca sa ma
bucur. Oamenii au plecat si cu ei ma bucuram si eu. Degeaba
in fata mea se intinde natura, soarele sau luna. Eu nu mai am
legatura cu ele, am inceput sa ma detasez de mine. Eu nu mai
sunt incetul cu incetul eu.
Isi aducea aminte de zilele in care fusese fericit, in
care era alaturi de ai lui si dintr-o data il luau valuri de
transpiratie cind isi aducea aminte de catastrofa care se
intimplase. Murisera toti din jurul lui pentru ca se lasasera
prada nebuniei. Nici nu avusese timp a-si ia ramas bun de la
ei, sa le spuna cit ii iubise.. pur si simplu disparusera. Si
asta pentru ca nu mai rezistasera presiunii a tot ce-I
inconjura. Incercasera si durerea si plinsul, il chiar
invatasera, dar nu pentru mult timp.
Nebunia si frica unei ierni a mintii ii facusera pe toti (
in afara de el ) sa-si curme viata. Le era frica de ei. De ce
si-ar fi putut face intre ei.
Si el ramase singur. Era norocos? Poate. Ghinionist? La
fel. Adevarul este ca el supravietuise doar printr-o minune.
Se nimerise sa fie singurul nou-nascut din acea perioada a
Marii Nebunii. Traise in jurul oamenilor destul de putin
timp. Nu-I cunoscuse pe de-a intregul, dar ii simtea in
interiorul lui. Incerca sa fie om fara oameni.
Intr-o dimineata, iesise din adapost si un copac de linga
ii deschise ochii. Avea nevoie de companie; de caldura si se
lipise de el si simtise cum il trec fiori de placere. Dorea
copacul doar pentru el; se indragostise si in viziunea lui
copacul avea forma unei femei senzational de frumoase. Ii
pusese numele de Diana si era cea mai atragatoare dintre
Diane.
Nu stia sa se joace cu ea; o iubea pur si simplu. Gasise
intr-o casa parasita niste carti de magie si incercase citeva
formule ca ea, Diana, sa nu-l paraseasca niciodata. Nu I se
destainuise insa, de frica sa nu rida de el. Vedea ingeri in
jurul lui, avea impresia ca traieste in ceruri; era
indragostit. Simtea linga el coaja copacului si o mingia ca
pe o piele fina de femeie. Ii aducea flori in fiecare seara
si-I soptea cuvinte frumoase. Ii saruta frunzele ca pe buzele
rosii si carnoase ale unei adevarate Diane. Ii admira
supletea si frumusetea in comparatie cu celelalte plante din
jur.
Intr-o seara insa interveni gelozia. Diana isi miscase
ramurile si crengile duse de vint spre un copac vecin.
Innebunit de furie si gelozie, ei ii rupse o ramura.
- Ma inseli? Nu ma mai iubesti? Ce are el si eu nu am?
Raspunde-mi!
Diana tacea insa rusinata. Tot mai furios, el ii mai rupse
o creanga prin care tisni seva. Plin de rasina o parasi in
mijlocul padurii, urlindu-si durerea.
Diana se aplecã încet în zgomotul discret al vântului.
Pãrãsit de iubita lui, luã calea unui oraş mare ce îi
apãru pe un indicator ruginit. Cãuta ceva o luptã cu el
însuşi sau cu oricine altcineva. Cãuta ceva care sã-l
defineascã. Orice semn, lacrimã sau atingere a lui pe
suprafaţa unui corp însemna o definiţie.
Nu-l interesa ziua de mâine. Renunţase şi la ieri. Tot ce-
l interesa era acum şi aici. Dar care aici? Nici el nu ştia
bine. Orice în aceastã lume în care era rege, era tot una cu
el şi în acelaşi timp atât de departe de el. Nici dacã ar fi
murit nu ar fi existat diferenţã. Sã-I mulţumeascã sau nu lui
Dumnezeu?
Vroia un semn-ceva care sã-l bucure în pustietatea atât de
plinã de lucruri din jurul sãu.
Plin de gânduri intrã în prima casã şi cãutã ceva de
mâncare. Se uitã în jur şi îi plãcu casa, aşa încât se
instalã în ea. Nu-l preocupa însã esteticul adevãrul este cã
el cãuta dragoste. Dacã nu una pe viaţã, cum visau strãmoşii
lui, mãcar una rapidã, care sã-I satisfacã nevoile
interioare. Ii era foame de dragoste, de distracţie, în
sensul pe care doar el putea sã-l înţeleagã.
Spre searã porni la plimbare prin oraş. Lipseau luminile,
dar îi plãcea acea umbrã care dãdea formã clãdirilor. Era ca
şi cum el ar fi stins lumina peste tot. Lumea era a lui şi el
se plimba prin ea în aerul rece de toamnã. Privea în sus
noaptea şi vedea de fapt cât spaţiu era în spatele lui,
umplut doar de umbrele celor dragi şi trecuţi.
O altã zi
Mi-e frica de noapte si de zi. Mi-e frica de mine, pentru ca
voi, toti ceilalti care nu mai sunteti ma faceti sa-mi fie
frica. Ma simt mic din cauza voastra si nu cred decit in
vorbele voastre. Pling in fata ploii si a tunetelor; vreau
caldura umana ca sa nu mai tremur din cauza singuratatii. Imi
urlu singuratatea in linistea noptii si nimeni nu mã aude; va
vreau inapoi! Imi este mai frica de mine decit de voi, ma
strig in interiorul vostru cu toata puterea vocii mele.
Singur ramas, incerc sa ma descopar pe mine insumi, sa-mi
dau seama daca intr-adevar eu sunt un om. Imi privesc surasul
in luciul unei oglinzi invechite. Imi ating cu mina buzele si
le disting forma si-mi dau seama ca am nevoie de cineva care
sa mi le atinga in locul meu; imi descopar liniile fetei si
ma intreb daca toti aratau ca si mine. Sunt eu, omul care
surade singur intr-un pustiu acoperit de bolcuri si zgirie -
nori. Sunt eu , cel care a cucerit lumea intr-un minut, fara
ca sa ridice macar un deget.
Alerg printre blocuri si masini parasite si sunt tot eu
acela ca si acum cinci minute. Innebunesc incetul cu incetul,
si totusi ma simt bine. Sunt acelasi copil ca si acum multi
ani cand m-am nascut; pot sa ma joc cu orice jucarie desi am
multi ani. De ce? Pentru ca nu este nimeni in jurul meu care
sa ma considere nebun. Eu sunt omul perfect; am doar calitati
si nici un defect. De ce? Pentru ca asa vreau eu. (pentru ca
sunt Singurul).
Se poate spune ca nu am inima, ca sunt crud, ca sunt cel
mai mare binefacator al acestei lumi sau ca sunt
distrugatorul ei. Cine ma va contazice? Unde sunteti voi,
criticilor? Urletul i se auzise pina in departare, si se
pierduse pe undeva pe linga umbra blocurilor, pina acolo unde
cineva necunoscut lui, simtea cum ii plezneste capul de
singuratate.
Era ea, care reusise sa scape asemeni lui Marii Nebunii.
Era mai in vârsta decât el, traise din plin perioada de criza
generala ce atinsese Pamantul. Ca si el alergase printre
trupurile moarte ale semenilor sai, cautind cu disperare un
suflet care sa fi rezistat ca si ea. Asemeni lui, incercase
de nenumarate ori sa se sinucida , dar fara nici un
rezultat; teama de a disparea era mai puternica decit
moartea; isi dorea sa traiasca, chiar si numai pentru a
respira aerul din jurul ei. Nu ii era frica de nimic (de
altfel doar de oameni ii fusese vreodata frica si acestia
disparusera).
La auzul ţipãtului lui, ea se uitã speriatã în jur. Era
atât de obişniuã doar cu ea însãşi, încât la cel mai mic
sunet, uman de altfel, inima îi sãrea speriatã din loc. Si în
acel moment îl vãzu pe el şi invers.
In momentul în care o vãzu, primul impuls fusese sã-i
rupã rãmãşiţele de haine pe care le avea pe ea. O dorea la
fel de mult cum avea nevoie de viaţã. Se agãţa de un fir
extrem de subţire, pe care ar fi vrut sã-l prelungeascã
pentru o eternitate.
Speriatã, ea încercã sã fugã, dar apoi îşi dãdu seama cã
dorea acelaşi lucru ca şi el; îi dorea carnea şi cãldura
trupului. Fãrã nici un cuvânt, ea îi rupse hainele şi i le
aruncã în apropiere; îi muşcã buzele pânã la sânge şi îi
sãrutã ochii. Apoi îi prinse capul cu mâinile , în dorinţa de
a se topi în el.
Fãrã a pierde mult timp, el o luã în braţe, sãrutând-o pe
tot corpul. Era înnebunit de mirosul trupului ei; era
înnebunit de cãldura umanã care emana din fiecare por al ei.
Şi dintr -o datã… se opri. Şocat de violenţa cu care îi
atingea carnea, se dãdu un pas în spate şi îi privi ochii
negri şi pãtrunzãtori. O mãsurã din cap şi pânã în picioare
şi i se pãru cea mai frumoasã fiinţã umanã pe care el o
cunoscuse vreodatã.
Îi atinse uşor pielea şi ea simţi un fior ciudat ce îi
electrizã corpul. Foarte încet, cu arãtãtorul, îi urmãri
linia trupului.
- Închide ochii, o rugã el. Automat, ea închise ochii. Îi
luã mâna şi i-o aşezã pe buzele lui, la fel cum şi el îi
cãuta conturul feţei.
Un gest neînsemnat de a lui deşira întregul trup al ei.
Era precum un dans al dorinţei şi al rezistenţei. Nu se
cunoşteau, nu vroiau sã ştie nimic unul de altul. Se evitau
şi se doreau doar. Dansul începuse însã şi muzica era chiar
dorinţa din corpurile lor . O privire şi şi-au ghicit
intenţiile. Timpul a stat parcã în loc din momentul în care
el, dintr-o singurã mişcare o seduse.
- Cum te cheamã?
- Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, rãspunse ea. Dar pe tine?
- Nici eu nu mai ştiu. Oricum , pentru mine nu mai are
mare importanţã.
De cât timp trãieşti printre ruine?
- Din momentul Marii Nebunii. I-am vãzut pe cei din jurul
meu cum cãdeau unul dupã altul. Mã îngrozea chiar şi numai
zgomotul fãcut de vântul ce sufla printre cadavrele celor din
jurul meu. La un moment dat mi-a fost chiar fricã sã mai
trãiesc- dar ceva din interiorul meu îmi spunea cã trebuie sã
merg mai departe pentru cã sunt mai puternicã decât ei. Si
iatã-mã aici, trãind de pe o zi pe alta , aşteptând ca un
suflet asemeni ţie sã vinã şi sã mã ajute sã trãiesc.
Am cutreierat lumea în lung şi în lat , am vãzut cãzând
zãpezile munţilor şi pe nimeni care sã le admire alãturi de
mine. Am vãzut soarele apunând mai roşu decât sângele şi pe
nimeni care sã-l punã într-un tablou şi sã-l înrãmeze. Am
vãzut umbra mea proiectatã pe zidurile caselor şi m-am
entuziasmat sperând sã fie cineva alãturi de mine.
- Stai, opreşte-te , strigã el , punându-şi mâinile pe
ochi. Mã faci sã-mi aduc aminte de zilele în care am vrut sã-
mi iau viaţa , pentru cã doar natura mai era frumoasã în
jurul meu şi eu nu aveam cui sã-i împãrtãşesc bucuria
sufletului meu la vederea a tot ce mã înconjura. Sã ştii cã
eu prefer zilele ploioase şi întunecate în care n-am nimic
de destãinuit nimãnui. Doar atunci mai am curajul sã trãiesc…
- Ştiu şi eu ce înseamnã sã te legi doar de durere.
Pentru mine totul devenise de un cenuşiu închis, era ca o
casã din care nu puteam sã ies. Te vãd însã mai mic. Câţi ani
ai?
- De unde vrei sã ştiu? În orice caz, eram destul de mic
când pãrinţii şi prietenii mei s-au sinucis. Îmi aduc aminte
uneori de chipurile lor şi atunci nu reuşesc sã mã opresc din
plâns. De ce au murit cu toţii?
- Pentru cã nu s-au mai suportat pe ei înşişi.
- Cum adicã?
- Nu-ţi mai aduci aminte de nebunia din acea vreme?
- Vag de tot. Atât de vag încât cu greu îmi explic ceea ce
s-a întâmplat. Ştiu doar cã toţi alergau dintr-o parte în
alta, cã erau agitaţi mai tot timpul şi cã nevroza era boala
cea mai rãspânditã pe Pãmânt.
- Era o maladie mortalã. Toţi erau atât de obişnuiţi sã
alerge dupã iluzii şi vise deşarte încât la un moment dat
totul a explodat, asemeni unei clãdiri pe care vrei sã o
dãrâmi: din interior. Religia fusese datã uitãrii şi în locul
ei apãruserã culte ciudate. Furia cuprinsese pãmântul şi
odatã cu ea oamenii au început sã-şi piardã simţul valorii,
sã nu mai creadã în nimic şi în nimeni. Ştii tu oare ce
înseamnã cuvântul prietenie?
- Mai bine mi-ai povesti despre tine. Tu ce fãceai atunci?
- Furam. Furam vieţi, bani şi sentimente. Le dãdeam
iluzii bãrbaţilor cã ar fi cei mai interesanţi şi mai
frumoşi. Într-un cuvânt, eram ceea ce ai putea numi o
prostituatã
- Prostituatã?
- Pe ce lume te-ai nãscut?
- Într-o lume din care nu mai ţin minte aprope nimic.
Poate doar angoasele pe care le simţisem încã de când eram în
pântecul mamei mele. Îmi aduc aminte cã aveam dureri
interioare cauzate de frica mamei. Pãmântul era împietrit în
durerea lui. Lumea era ca o piatrã imensã , pe care toţi
alergam în disperare. Ţin minte cã eram mic şi nu aveam cu
cine sã mã joc pentru cã toţi din jurul meu se evitau, ca şi
cum ar fi fost orbi. Alergam singur printre clãdiri şi nu
vedeam decât cenuşiul din mine şi din ceilalţi.
- E absolut îndeajuns cât îţi aduci aminte. Te-ar durea
inima sã afli mai multe. Crede-mã pe cuvânt. Cãutam în
fiecare zi bucuria de a trãi. Ce însemna de fapt bucuria de a
trãi? Însemna atât durere cât şi fericire- însemna
de fapt cã eu trãiam în primul rând în interiorul sufletului
meu. Eu simţeam durerea şi inima mea bãtea mai repede,
sângele meu se revolta pentru angoasele mele. Eu simţeam
fericirea în acelaşi timp şi odatã cu ea dispãrea durerea-
dizolvându-se tocmai în bucuria de a trãi. Trebuia sã mã
bucur cã trãiesc, pentru ca dimineaţa sã mã trezesc, cãutând
din nou, într-o nesfârşitã mişcare, atât durerea cât şi
fericirea.
- De ce oare pe mine nu mã doare la fel de tare sufletul ca
pe tine?
- De ce ai vrea tu neapãrat sã te doarã sufletul?
- Pentru cã-ţi trezeşte emoţii puternice, pe care poate nu le
vei mai încerca niciodatã. Durerea te face sã simţi cã
trãieşti- uneori poate chiar mai tare decât fericirea.
- Tot ea te poate face foarte uşor sã-ţi pierzi minţile.
Uitându-se amândoi în depãrtare, vãzurã soarele care
apune. Era una dintre puţinele bucurii care le rãmãsese la
amândoi: de a urmãri roata aceea roşie , atât de roşie, încât
inconştient le aducea aminte de sângele celor dragi.
Urmãrinndu-i profilul feţei femeii în umbrã, el începu
încetul cu încetul sã se îndrãgosteascã, deşi încã nu-şi
dãdea seama- nu mai încercase niciodatã acest sentiment.
Aflându-se la marginea unui oraş, el o luã de mânã şi o
trase dupã el în interiorul clãdirilor. Începu o joacã
nebunã, în care se ascundeau dupã uşi cãrora deja le cãzuse
vopseaua, dupã birouri de directori şi dupã pereţi de sticlã,
altãdatã atât de strãlucitori. Era un joc sinistru, în care
râsetele lor se cufundau în liniştea şi singurãtatea din jur.
Gãsirã o oglindã şi începurã sã se maimuţãreascã în ea-
feţele lor ( pe care nu şi le mai vãzuserã de ani) ascundeau
o tristeţe nemãrginitã şi cute atât de adânci, brãzdate pe
frunte. Speriatã, ea se retrase instinctiv şi îşi puse
mâinile pe ochi- un plânset isteric îi urâţea şi mai mult
faţa.
Obosiţi de tot ceea ce îi înconjura, se întinserã pe
terasa unui bloc. El adormi imediat. În somn, visã cum ea îi
atinsese pur şi simplu mâna şi cum un fior de cãldurã şi de
plãcere îi electrizã întreg corpul. Visã cum îi atinge încet
piciorul şi ea îl va ţine în braţe, într-o strângere eroticã
şi maternalã în acelaşi timp.
Ea se uita de o vreme cu duioşie la el - era atât de mic
pe lângã ea! O vreme crezuse cã nu va mai îmbãtrâni, pentru
cã nu mai avea punct de reper pe ceilalţi, dar dintr-o datã,
prin acest adolescent, singura busolã din viaţa ei, îşi vãzu
de fapt vârsta- nu atât în ani, cât în suferinţã. Ridurile
mari de pe faţã ascundeau o durere nemãrginitã, pe care el nu
o simţise datoritã vârstei . De altfel îl şi invidia - în
faţa lui apãruse o lume ( crudã desigur) de care el nu ştia
foarte bine sã se agaţe , dar pe care o lua ca atare. Devenea
încetul cu încetul un supravieţuitor, ce mai devreme sau mai
târziu se va debarasa de ea asemeni unei jucãrii. El era
inocenţa întruchipatã, şi putea sã rãmânã aşa doar dacã ea ar
fi dispãrut- legãtura de orice fel dintre doi oameni duce cu
siguranţã la pãcat- poate cã lãsat în stare "purã" n-ar fi
învãţat nimic din ce e rãu. Numai faptul cã primul lui
instinct la vederea ei fusese sã o posede, fãcea ca teoria ei
cu privire la natura umanã sã fie perfect valabilã. Şi ea o
ştia cel mai bine , încã de când fusese ea însãşi o
adolescentã. Durerea provocatã de orice atingere umanã o
fãcea extrem de vulnerabilã. Simţea în interiorul sufletului
ei o singurãtate imensã, provocatã tocmai de inocenţa
creaturii de lângã ea.
Încercã sã adoarmã, copleşitã de amintirile ce îi umpleau
de altfel existenţa.
O altã zi
Soarele rãsãrise de o bunã bucatã de vreme, când ea fu
trezitã de o mângâiere caldã. Era el care se uita cu duioşie
la mâinile ei,brãzdate de nişte vene groase şi ieşite în
relief. Cum nu avea termen de comparaţie, ea era cea mai
frumoasã şi mai caldã fiinţã pe care el o întâlnise vreodatã.
- De cât timp te-ai trezit?
- De câteva ore îi rãspunse el. Uite, am gãsit nişte fructe
într-un copac din apropiere.
Erau nişte mere uscate , pe care ea i le smulse pur şi simplu
din mânã şi pe care le înghiţi aproape în întregime. Speriat
de reacţia ei, el se dãdu câţiva paşi în spate…
- Sã ştii cã mai sunt.
- Unde, unde?
- Acolo , în spatele blocului.
Din douã mişcãri ea ajunse la copac, devorându-i aproape
toate fructele. Era o femeie a junglei, aparţinând unei
sãlbãticii fãrã margini. Reprezenta de fapt omul de rând al
unei lumi apuse, care fusese tot timpul înconjurat de o
junglã de sticlã şi de oţel, de minţi înfricoşate şi ele de
ceea ce înfãptuiserã. Nu putea sã-i iasã din reflex gesturile
atât de pline de sãlbãticie pe care le avusese aproape
dintotdeauna, cu toate cã acum ele nu-şi mai aveau nici un
rost.
Pentru el însã, toate aceste mişcãri dezordonate nu-l
duceau cu gândul decât la animalele pe care le vãzuse în
pãdurea de unde venea. Vãzând-o cum se repede la fructe, o
amintire îi fulgerã mintea: leoaica pe care el o vãzuse
fugind printre copaci şi cãreia îi admirase supleţea
corpului, dar care în acelaşi timp îi produsese o fricã
inimaginabilã prin ferocitatea privirii. Aproape instinctiv,
se dãdu câţiva paşi înapoi, o urmãri câteva secunde cu
privirea, dupã care o luã la fugã.
Ea îl observã şi speriatã ea insãşi de gesturile ei, o
porni dupã el.
- Iartã-mã, spuse ea. Câteodatã mã simt ca un animal. Am
nevoie sã fiu un animal.
- Nu, lasã-mã în pace. Începe sã-mi fie fricã de tine.
-Nu, sã nu-ţi fie fricã. Sunt doar un biet animal înfometat,
care nu mai are rezistenţa unui trup tânãr. Lasã-mã sã
pornesc alãturi de tine spre orice loc în care soarele
rãsare. Am sã-ţi povestesc încetul cu încetul istoria vieţii
mele şi poate astfel ai sã mã înţelegi şi pe mine.
Razele soarelui luminau faţa speriatã a bãiatului. Se
citea pe chipul lui un amestec de nedumerire şi curiozitate.
Pe ea în schimb, deja începuse sã o doarã sufletul.
Ascultã-mã cu atenţie şi ai sã înţelegi durerea pe care o am
în suflet şi care a distrus miliarde de vieţi. Asemeni ţie,
odatã am fost şi eu un suflet inocent, care iubea lumina
dimineţii la fel de mult ca şi apusul soarelui. La un moment
dat în viaţã m-am îndrãgostit. Dar cred cã tu nu ştii ce
înseamnã asta! De altfel îmi pare rãu, dar nici nu pot sã-ţi
explic, pentru cã n-aş ştii sã-ţi descriu un sentiment atât
de profund. În orice caz, în linii foarte mari, înseamnã sã
ştii cã fãrã acel cineva pãmântul pentru tine ar înceta sã
existe. Şi acel cineva s-a îndrãgostit de mine şi totul ar fi
fost precum în cãrţile cu poveşti, dacã eu n-aş fi fãcut acel
pas greşit care distruge aproape întotdeauna tot ce e frumos.
Ştii tu , mintea omului e obişnuitã cu ideea cã niciodatã nu
îi este bine. Şi atunci cautã noi şi noi iluzii şi de foarte
multe ori reuşeşte sã-şi distrugã viaţa. Sentimentele şi
forţa pe care le avem în viaţa de zi cu zi sunt asemeni unei
furtuni de varã, ce nu ne poate opri din mersul nostru. Şi
dacã sufletul nostru cere odihnã , suntem cele mai zgârcite
fiinţe care au fost vreodatã create de Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat şi cu fiinţa cea mai interesantã din
viaţa mea. Pleacasem in varã undeva departe, unde întâlnisem
o parte din sufletul meu.
Mã frapase atât privirea lui cât şi modul de a se îmbrãca şi
a se comporta.
Mã descoperise într-o cafenea din centrul oraşului, mã
dezgolise cu privirea şi eu am simţit asta, ca şi cum aş fi
aşteptat. E greu sã faci distincţie între dragostea pe care o
porţi pentru doi oameni, tot aşa cum eu gãsisem greu de
diferenţiat între iubirea pentru cineva de vârsta mea, ca şi
pentru cineva ca el, bãtrânul, ce-mi atinsese inima din
momentul în care ochii lui cãutarã mişcarea buzelor şi a
gesturilor mele.
Firesc şi natural, mi-a trimis un trandafir roşu, în timp ce-
mi zâmbea, cu un zâmbet greu de definit, ceva între dragoste
şi cinism.
Uitasem de mine, de timp şi de tot ce mã înconjura.
- aş putea oare sã vã fur o parte din sclipirea ochilor,
pentru a-mi lumina privirea?
M-am întors puţin speriatã spre vocea din spatele meu. Era
acel bãtrân ce-mi dãruise flori. Ceva din privirea lui îmi
spunea cã e mai mult decãt un om în vârstã.
- sclipirea ochilor nu se dã niciodatã altuia, şi cu atât mai
puţin se furã; nu se poate fura fãrã persoana în cauzã.
-ce sã fac ca sã mã iubeşti? Ce sã fac ca sã mã doreşti?
Intrebarea venise atât de brusc, încât rãmãsesem fãrã
replicã, undeva între muţenie şi nedumerire.
-nu pot pur şi simplu sã te las sã pleci; nu vreau sã pierd
şansa de a-mi oferi sufletul şi inima. Faţa ta îmi aduce
aminte de o femeie ce şi-a lãsat doar umbra în viaţa mea.
Niciodatã nu a fost a mea, mi-a aparţinut doar trupul, fãrã
sã-mi ştie vreodatã numele.
Vreau sã simt o eliberare pe care nu am mai simţit-o
niciodatã. Am cãutat secrete în sufletul meu , dar nu le-am
descopertit aşa cum vroiam eu ,caut o eliberare de tot ce
îseamnã sufletul meu ; vreau sã mã regãsesc în fiecare
persoanã pe care o întâlnesc pe stradã, vreau sã fiu singur
şi cu toatã lumea ; vreau sã trãiesc în cineva asemeni unui
parazit, te vreau pe tine pentru a fi casa mea , viata mea,
sângele meu, te vreau pentru a te sacrifica în libertatea
mea. Umple-mi destinul cu visele tale, şi lasã-mã sã le adaug
pata mea de culoare care le vor transforma în vise noi.
Lasã-mã sã trãiesc în tine; lasã-mã sã mã hrãnesc cu ochii
tãi, lasã-mã sã-ţi sorb sufletul ,sã-ţi sting viaţa şi sã ţi-
o reaprind cu flacãra pe care am furat-o de la alte suflete.
Eu nu sunt eu , tu nu eşti tu, eu trãiesc pentur tine, la fel
cum tu trãieşti pentru mine. Intrã în sufletul meu şi
devoreazã-l tot aşa cum eu l-am devorat deja pe al tãu. Uitã
de tine şi adu-ţi aminte de tine însuţi prin mine.
Intilneste-ma acolo unde tu esti impotriva mea pentru ca ai
uitat de tine insuti. Detesta-ma pina in momentul in care ma
voi desira in fata ta si doar atuncea revolta-te impotriva a
tot ce exista in jurul tau.
Vreau sa ajung la capatul pamintului , pina in punctul ultim
ce poate exista,. Acolo unde oxigenul si-a uitat compozitia,
unde aerul e plictisit sa mai existe, unde clipele se scurg
prin prapastia dintre pamint si celelalte planete, unde totul
are o forma alungita, chinuita de praful ce s-a asezat pe
existenta fiecarei particule .
Fusese pledoaria unui om pe jumatate beat, care in
disperarea ce-o avea in suflet cerea dragoste, pentru a se
agata de un motiv cat de mic pentru a trai. Fusesem cel putin
socata ; nu eram obisniuta sa mi se tina discursuri despre
orice de altfel. Vedeam viata mult mai simplu decat el,
pentru mine cuvintele nu sunau, isi aveau existenta lor
proprie, atat de lipsita de personalitate. Orice era lucru
care-mi aparea in cale era un cadou pe care viata mi-l
oferea .Absolut totul mi se parea de suprafata si tocmai de
aceea nu luam nimic in serios. M-am ridicat si am vrut sa
plec, dar imi prinse mana si ma retinu.
-Nu ma uita te rog, imi sopti la ureche. Nu ma iuta, pentru
ca nu vei mai putea respira fara mine.
-Esti ridicol.
Am plecat pentru ca atmosfera incepuse sa fie incarcata si sa
ma calce pe nervi. Nu aveam nevoie de cineva care sa-mi ocupe
in plus existenta. In aceeasi seara i-am dat un telefon celui
pe care il iubeam. Vroiam sa fiu sigura ca nimic nu se
intamplase cu sufletul meu, ca ramasese acelasi. Si chiar
ramasese, desi aveam indoieli despre el. Daca se
indragostise? Daca il scapam incet din bratele mele, tocmai
pentru ca nu avusesem curajul sa-i spun mai multe atunci când
avusesem ocazia. Dragostea mea putea fi negatã într-un singur
moment, pentru ca nu-i aratasem tot sufletul meu, care avea
atat de multe de spus. Si in plus, niciodata nu incercasem sa
ajung pana la el, desi pasiunea exista in fiecare dintre noi.
Ma uitam la oamenii care treceau pe strada: inalti, scunzi,
urati sau frumosi, toti treceau in pas cadentat şi îmi dãdeau
sentimentul ca doar mie imi este frica de tot ce ma
inconjoara.. Doar eu eram disperata si urlam in adancul
sufletului meu. Imi doream sa fi fost un cersetor, cel mai
umil om dintre toti, sa stau cu mana intinsa toata ziua,
numai sa nu simt durerea ce mi-o provoca sufletul. Imi doream
sa nu fi auzit niciodata cuvintele acelui barbat, niciodata
sa nu fi calcat in acea cafenea. Nu ma simteam bine, imi era
rau din interior. Stiam ca cel pe care il iubeam imi
provocase durere. Si totusi iubeam durerea. Iubeam materia
care in eterna ei mişcare îmi dãduse sentimentul de infinit
dureros. Am ajuns chiar sã vãd cum umbra lui pãtrunde în
sufletul meu care gemea la fiecare mişcare provocatã de
esenţa lui. Gemeam, sufeream şi totuşi, atingerea lui îmi
producea durerea pe care am dorit-o dintotdeauna. Il simţeam
aproape şi atunci când nu era. De ce? Pentru cã exista în
mine. O datã, a avut tupeul sã-şi implanteze rãdãcinile sale
în carnea mea, şi eu n-am spus nimic; doar am suferit ştiind
cã pentru mine a venit un sfârşit ce începea cu el. Eram
pierdutã şi îmi plãcea. Eram totuna cu el.
Se înserase şi începuse sã-mi fie frig. Mergând pe stradã
aveam sentimentul cã-l vãd din când în când pe acel bãrbat
din cafenea. Chipul lui îmi revenea pe scoarţa unui copac, pe
faţa altui om, sau chiar pe chipul unui copil. Mã obseda
ideea de a nu mai putea respira fãrã cineva. Era enervantã
ideea ca cineva sã se bage în sufletul tãu şi sã încerce sã
facã ordine între sentimente deja bine ştiute. Incepuse sã
mã obsedeze pânã şi culoarea asfaltului. Mã simţeam cum nu se
poate mai rãu.
Dimineaţa e totuşi un sfetnic bun. Uitasem aproape complet
neliniştea mea de cu o searã înainte şi aveam din nou
sentimentul cã viaţa îmi oferea daruri. Ca aceastã
dimineaţã.
Între timp, obosit de începutul poveştii, el adormise
ghemuit în poala ei. Mai degrabã decât un bãrbat, ea îl
simţea asemeni unui copil care care instinctiv are nevoie de
cãldura maternã, exact la fel cum ea avea nevoie de ochii
inocenţi ai unui copil. Mâine vom pleca altundeva. Poate cã
va veni ziua în care sã mai gãsim pe cineva la fel ca şi noi.-
gândi ea şi adormi ţinându-i capul la pieptul ei.
Dimineaţa de tot, pornirã spre rãsãritul soarelui, acolo
unde li se pãrea cã e mai multã luminã decât la ei. Erau
tãcuţi amândoi;ea nu îndrãznea sã-şi depene în continuare
amintirile, iar el era cu gândul departe, la o lume ce spera
sã-i aparã o datã şi o datã în faţa ochilor.
In faţã li se deschidea o câmpie roşie, arsã de soarele
torid, care pãstra în ea urme de paşi. Speriaţi, se retraserã
amândoi din calea urmelor.
- Tu vezi ce vãd eu? Întrebã el.
- Da, şi nu-mi miroase a bine.
- De ce, poate mai sunt oameni ca şi noi.
- Tocmai de asta îmi este cel mai fricã; cã vom da peste
cineva care asemeni oricãrei fiinţe umane disperate, va
încerca sã ne facã rãu. Nu trebuie sã ai încredere în nimeni
şi în nimic; nici chiar în tine întotdeauna.
- Sã ştii cã aproape de fiecare datã când vorbesc cu tine mã
sperii. Dupã cum îmi descrii tu oamenii, par a fi mai degrabã
nişte monştri decât nişte fiinţe normale.
Deasupra lor zburau nişte pãsãri mari, care pãreau cã dau
târcoale unei prade. Se luarã dupã înaripate şi descoperirã
nu departe de locul unde se opriserã, descoperirã un om mort.
Ingrozit, el începu sã o ia la fugã. Ea îl prinse însã de
mânã şi îl sili sã priveascã imaginea. Deodatã, pãsãrile se
repezirã asupra leşului, rupându-i şi sfâşiindu-i hainele. Pe
el îl apucã plânsul,un plâns de groazã şi de fascinaţie în
acelaşi timp. Ea stãtea asemeni unei stane de piatrã şi
privea macabrul spectacol. El o împinse la o parte pregãtit
sã fugã, dar în ultima clipã se întoarse şi îi scuturã umerii:
- De ce te uiţi? De ce îţi place ceea ce vezi?
- Pentru cã asta e imaginea pe care am vãzut-o ani de-a
rândul în jurul meu. Toţi erau hiene sau condori ca aceştia,
care devorau tot ce vedeau în jurul meu. Si eu am fost de
nenumãrate ori în postura de hienã, atrasã de sângele celor
mai slabi. Si eu am muşcat de nenumãrate ori din carnea încã
vie a multora dintre fraţii mei de sânge. Uitã-te cu atenţie-
asta am fost noi oamenii-nişte hiene.
Condorii terminaserã treaba şi acum îşi îndreptau penele
pline de sânge, cãutând undeva în zare mirosul de suflet ars
al unei alte victime.
El şi ea , ascunşi dupã o piatrã mare, erau tãcuţi. Pe el
îl nãpãdiserã lacrimile, iar ea nu avea curajul sã vorbeascã.
Aşteptau amândoi ca soarele sã le coloreze faţa şi ochii şi
sã le mai estompeze din tristeţe, pentru a putea continua
lungul drum pe care îl vor avea de fãcut. Fãrã sã-şi dea prea
bine seama, fiecare dintre ei avea nevoie de celãlalt.
O ploaie torenţialã începu fãrã ca ei sã-şi dea seama.
Picãturile de apã le spãla celor doi faţa, aşa încât el reuşi
sã-şi dea seama mai bine de trãsãturile feţei femeii. Cutele
mari care îi brãzdau faţa o fãceau de fapt cu atât mai
interesantã, iar ochii mari formau împreunã cu obrajii
aceeaşi linie care lui i se pãru în acel moment extrem de
seducãtoare. Simţi în interiorul lui o admiraţie fãrã
precedent faţã de femeia din faţa lui. Fãrã sã stea pe
gânduri îi muşcã buzele aproape pânã la sânge şi o strânse
puternic în braţe. Ea întoarse nedumeritã capul , dar simţi
cum corpul îi vibreazã lângã al lui şi se lãsã purtatã de
sãrutãrile lui.
În momentul în care el o aşezã pe pãmântul moale din jurul
lor, ea simţi cum se afundã în el . Speriatã , îl strigã ,
dar el stãtea pe marginea afundãturii şi râdea de disperarea
ei şi ea îl strigã în continuare, aşteptând ca el sã-i dea o
mânã de ajutor, dar el nu mai era lângã ea, ci undeva
departe. Pãmântul o îngropa cu fiecare clipã, şi ochii ei
începuserã sã se obişnuiascã cu întunericul gropii în care se
afla. Se lãsã în voia soartei, şi corpul îi alunecã tot mai
tare în interiorul pãmântului. Fãrã nici un fel de teamã,
alunecã într-un tunel care o duse pânã la picioarele lui.
Şocatã de cãdere , se ridicã imediat în picioare şi îl privi
în ochi. În acel moment realizã cã totul fusese doar o simplã
ameţealã şi cã de fapt corpul ei nu se mişcase nici mãcar un
centimetru şi cã de fapt el nici nu se atinsese de ea;
încetul cu încetul ea începea sã fie afectatã de nebunia care
îi cuprinsese pe toţi. Doar faptul cã exista o altã fiinţã
umanã în preajma ei însemna cã începuse sã o ia razna.
Un nou val de amintiri ce nu le putea explica o lovirã.
Işi adusese în primul rând aminte de o faţã de femeie . Nu
putea însã sã o localizeze nici cum în cãsuţa ei cu memorii.
Avea o faţã finã, pãrul scurt şi o privire de fiinţã
încolţitã şi speriatã. In capul ei femeia fugea , se
întorsese cu spatele şi fugea disperatã, lãsând în urma ei o
dârã de durere. Şocatã, ea extrase din buzunar o pilulã de
zahãr, ce în mod normal alunga frica şi angoasele. O înghiţi
pe nerãsuflate, pentru ca el sã nu-şi dea seama.
Amintirile cu femeia aceea îi apãrurã din nou. Işi puse
mâinile în jurul capului încercând sã opreascã soarele ce îi
lumina faţa, şi care implicit o fãceau sã simtã chinurile
femeii din aminiri. Acea femeie plângea , în timp ce ploaia o
lovea peste faţã, cu violenţã, marcând obrajii cu nişte gropi
adânci.
- Ce faci? El o trase de mânecã cu o privire intrigatã.
- Visam…
- La ce?
- Aşa în general. Speram cã într-o zi vom ajunge într-
un loc în care sã ne putem linişti trupul şi sufletul. Toatã
alergãtura asta mã oboseşte îngrozitor.
- Te înţeleg. Şi eu simt cã în curând nu o sã mai pot.
Trebuie neapãrat sã g
