ceva din lãuntru ţipã:
respirã...
şi trag cu putere o gurã de pãmânt
din lumea care se prãvãleşte în juru-mi
halucinantã,
mã zbat cum un înecat calcã apa
cu ochii în soare
orbesc de neputinţã,
totuşi trebuie sã trãiesc
....
altceva din adânc şopteşte:
aleargã...
picioarele mi se desfac în aripi
le întind,
se zbat cu neputinţã...
cad...
aproape de pãcat credinţa se loveşte de stânci
şi printr-un miracol speranţa îmi împrumutã penele;
precum o bucatã de nor,
un fulg de pãpãdie ridicat de luminã
sau frica sã nu mã împreun cu neantul
transformându-mã în ţãrânã-
mã ridic
....
cineva îmi umblã prin suflet cu o flacãrã în mânã,
îmi încãlzeşte precum un crepuscul viaţa,
mã pipãi
ştiind cã am uitat sã fiu vie;
apoi vine o şoaptã
din ceruri, din plângeri
şi respir...
si trãiesc...
şi învãţ
sã mã iubesc
din instinct
Viata-i o lupta asidua si fara capat, avem momente cand e ncesar sa ne iubim pe noi insine, asta neinsemnand neaparat o forma de egoism ci mai degraba un fel de lupta cu viata. Nu am cont pe facebooc din pacate dar pastreaza-mi o carte pana voi gasi o solutie. Multumesc mult!