Turnul de fosfor în care gândurile-mi stau închise,
se cutremurã când îngerii
aduc în palme stele nopţii unde mã îngropam
învãţatã cu ritualul pãmântului.
Gratii de cearã se deschid cu chei de luminã
şi sufletul îmi evadeazã,
fãrã sã mai fie persecutat de biciul întunericului,
pluteşte la fel de curat ca pana pãsãrii albe...
Pot sã mã ridic deasupra neliniştilor,
peste ocenul tumultuos al frivolitãţilor vieţii,
ating ţãrmul cu nisip de aur
în care-mi adun toţi caii nevinovãţiei,
transformându-se în inorogi
îmi aratã drumul spre pãdurea de cleştar...
Tac.
Respir.
Trãiesc.
....şi în cele din urmã,
nu mã mai mir de ce pot sã zbor
cu aripi de hârtie
când iubesc-
scriu...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nicu Constantinescu ma bucur ca ai observat trimiterea...in poem de altfel fac o astfel de comparatie..MULTUMESC
Aripile din hartie sunt mai usoare ca cele din ceara si nici nu cred ca se topesc asa usor in razele de soare cum a patit Icar. Apoi cand dragostea e profunda e atat de usoara incat poate pluti si pe aripi de vant.
