Au fost atâtea zile între noi...
Zile în care am râs şi zile cu plâns,
zile pe unde am zburat
şi zile...
de mutã îngenunchere,
prin care ne purtam
desaga nevinovãţiilor-
douã cârje ale aceluişi cer.
Au urmat nopţi luminã între noi,
toamna jupuia copacii
dar dorinţele noastre
îi puteau înverzi
spre nemurire.
Iarna...
nu-şi mai gãsea bârlogul
şi-n lãutru de mine,
creşteai tu:
primãvara cireşilor veşnici.
Au venit apoi tãcerile
cu nouri de cãrbune
risipind castele de alge
pe plajã de mine,
mareea îmi urcase pe chip
în forma boabelor de rouã.
Doar florile de sare
semãnau cu cireşii
crescuţi din obraji...
dar nu le-ai gustat
cum nici ghiocul veşniciei
nu ai vrut sã ţi-l pui la ureche
de frica unui te iubesc.
Mihaela Meravei
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Trãirea versului tãu este sensibilã, fireascã şi tristã. Pãstreazã floarea de cireş!
