spui cã mã simţi într-un fel nepãmântean
neverosimil cuvintelor
respirate de gânduri expirate de doruri,
mi-ai vãzut fluturii din ochi
cum dansau hora iubirii
şi-ţi desenau linii în palmã,
pe una singurã ar trebui sã merg
cãutând lumina, sã-mi pot umple
golul întunericului în care m-am nãscut
ca şi tine,
din prudenţã sã nu-mi strici echilibrul pasului
nici nu mai respiri, doar mã asculţi cu vârful degetelor
cum alunec pe tãişul vieţii,
într-o parte genune, de cealaltã abis,
îmi pipãi tãcerile cu toiagul alb
neorbit de întuneric dar prea orb de luminã,
nevoile mele devin prelungirea trãirilor
din fiinţa ta.
chiar dacã nu ţi-am vorbit despre taina aripilor
tu ştii cã dorinţa zborului se naşte înainte ca noi
sã spargem coaja de ou unde am germinat
simţãmintele unui trecut neconsumat deajuns
şi înţelegi de ce toate rãnile din inima goalã
ţi se închid, doar te cos cu firul ierbii,
nu te mai mirã cã cicatricile se albesc
pânã dispar...
dispar lãsând loc celorlalte semne
