Diminetile prea reci şi nopţile hâde
mã alergã ca pe un maratonist,
pista suspinelor este lungã
întotdeuna cunoşti linia de start dar
niociodatã nu şti dacã ajungi
zâmbind la sosire,
mã prind de doua şine de tren
sã-mi regãsesc drumul spre infinit,
roua din pleoape încã mi se scurge prin aripi.
Ştiu cã ziua în care îmi voi lua zborul
spre înalt de alb va fi magicã,
voi slobozi din minte multe temeri
mutle întrebãri se vor topi
şi copilul rãmas în sufletul meu
va pãşi spre mâine în trenul fãrã de
inocenţã,
probabil cã atunci în sfârşit voi înţelege
de ce, înainte sã mã nasc femeie,
am fost pasãre.
