îmi plec fruntea de câte ori
timpul trece peste mine
sunt încãpãţânatã ca o rocã
mã modelez pe muchia destinului
îmi ascut simţurile pânã devin primitive
briciul de argint îmi taie rãsuflarea când privesc moartea
îl înţeleg pe Dumnezeu în toate ştiutele şi neştiutele
fãcutele şi nefãcutele
doar în mine nu-l mai ajung de la o vreme
îngenunchez în miezul de pâine
şi îi mulţumesc pentru restul de viaţã
pe care îl mai am
