În zorii care-mi acoperã sânii cu raze ultraviolet
şi-mi inundã plãmânii cu sare,
când trupul se chirceşte la margini de singurãtate
prin venele îngustate pânã la albastru tresare viaţa,
înrouate buze întredeschid
de glezne îmi agãţ perle din nemurirea scoicilor
cânt foşnetul valului,
prin pãr îmi împletesc alge
construind castele de nisip mã simt unicã,
femeie a mãrii adun în cuvinte frumuseţea ei
slobozesc pescãruşi la fiecare expiraţie
dãruindu-mã ţie
sunt nevinovatã.
