Abia dupã ce am plecat ai înţeles
cum sã opreşti clipa
s-o dilaţi pânã spre infinit.
Astãzi mã recunoşti dupã culorile risipite în versuri,
jalonând printre amintiri mã respiri vibrând,
încã te mai întrebi dacã nu cumva ai rãnit jumãtate din viaţã
când nu ai petrecut-o cu mine,
adâncit în sonetul tãcerii
mai întinzi şi acum covor din petale cu parfum de poezie,
aşteptarea a ucis floarea risipind culori în gând
am devenit doar douã şoapte care se vor mai şopti cândva
pe buzele cerului
se lasã noaptea
mutã şi sterilã ne aruncã în cotidian
preţ de-o singurãtate.
