cu aripi de sare s-ar ridica
peste necuprinsa mare,
sã-şi cânte dorul la un ţãrm...
dar frigul iernii i-a frânt speranţa
înãlţimilor
pe mal stâncos un copil
rãtãcit prinde în palme
pescarusul obosit...
cu iarbã îmbracã trupul plãpând
îi bandajeazã zborul
pierdut într-un sãrut
pasãre...om
un trup
un gând
uneori aripile se topesc in arsita si clocotul marii, insa zborul este ca mersul pe bicicleta, sofatul,innotul..odata invatat nu-l mai uiti.multumesc Ovidiu