Timpul fãrã dimensiune sau filozofii din buzunarul sufletului.
Ar pãrea imposibil ca timpul sã nu mai aibe cele trei, patru...sau câte dimensiuni ar mai fi. Totuşi existã un timp fãrã dimensiuni. Trecem prin viaţã având conştiinţa învãţãturilor dobândite, trecem prin timp mãsurându-i durata, privinu-i plecarea, aşteptându-i revenirea. Sperând un alt timp în aceeaşi stare tridimensionalã a vieţii, uitãm ades de celãlalt timp sau poate, nu ajungem sã-l cunoştem destul. Departe de existenţa noastrã fizicã existã un timp neîngrãdit de dimensiuni. Îl simţim, îl palpãm, uneori ne ascundem de el, alteori ni-l dorim.
Acest timp îl cunoaştem dinaintea naşterii. Este timpul nostru energetic, timpul luminii, timpul puritãţii, timpul conştientului inconştient. Pare un paradox însã n-ar fi. În trecerea noastrã prin viaţã uitãm sã luãm în calcul darul primit în clipa creaţiei. Noi nu ne alegem timpul veniiri pe lume, nu ne alegem pãrinţii, unelte timp în creaţia noastrã, nu ne alegem la rândul nostru copiii, toate independent de noi ne sunt hãrãzite. În acel moment zero timpul nu are dimensiuni. Începem viaţa în trei dimensiuni. Existãm cu trecut, prezent şi viitor. Trãim într-un vârtej în care, rareori avem timp sã mai privim în noi, sã vorbim cu noi despre nevoile noastre şi doar cerinţele celor din jur ne sunt targeturi, dupã care devin obligaţii, ca mai apoi sã se transforme în constrângeri. Uitãm de dimensiunile trecut şi viitor concentrãndu-ne doar pe prezent, acesta devenind alterego vieţii. Totuşi, din acest prezent se naşte un viitor şi mai egoist, cãci din tot ce ai, îţi doreşti mai mult, apoi mai mult. Ne construim structuri interioare lipsite de teamã, devenim stãpâni ai dorinţelor...Biete fiinţe, nici nu mai ştim de unde am plecat, nici nu mai ştim de existenţa sufletului. Suntem muritori şi timpul nu are decât trei dimensiuni.
Vine un timp, care ne surpinde prin adimensionalitate. Poate timpul când ne este luat un lucru de mare preţ, poate timpul când suntem între doua drumuri sau în faţa a douã poduri şi nu ştim pe care sã apucãm. Poate atunci când cãlcãm, fie şi din greşealã o gâzã, când rupem o flore...fireşte sã o dãruim cu nobleţe, când un copil nu se mai naşte, când un om nu mai este iubit, când viaţa se opreşte brusc ...sau poate, când întâlnind o personã, ştim sigur cã nu am cunoscut-o, totuşi ni se pare atât de cunoscutã, simţim cu siguranţã cã ne întregeşte deşi nici mãcar nu am atins-o...Ne întrebãm involuntar în care timp trãim? De ce oare, o reîntâlnim în acest timp şi-n oricare altul? Timpul câte dimensiuni are pânã la urmã?
Încercãm sã adoarmim înveliţi de trecut, cu creştetul pe perna prezentului, luminaţi de viitor, ca într-un dejavu... timpul ne atinge sufletul.
