Mã uit la el cum intrã pe uşã ca o furtunã de varã, destramând liniştea în care eram adâncitã. Este înalt şi subţire, şapca şmecherã îi stã într-o parte, geaca descheiatã, obrajii roşii, buzele uşor muşcate, ochii închişi la culoare te ard când îi priveşti. Este frumos. Îi zâmbesc, uşor întrebãtor. Dar el mã priveşte într-o dungã şi-mi spune cu nãduf:
-- Mi-a tras unu’ un picior în gurã, încã nu-şi ia ochii tensionaţi de la mine, aşteaptã sã-i zic ceva.
Sunt uimitã, îl trec cu vederea ca pe o fotografie de sus in jos si invers, gândesc în vitezã tot acest timp.Chipul lui pare în regulã, nimic nu este vânãt, nu este lovit, nasul drept, urechile normale, bãrbia la locul ei, doar ochii sunt furioşi. Trebuie sã-i rãspund ceva, dar sunt conştientã cã dincolo de ce îmi aratã el este miezul problemei.
-- Pãi cum ţi-a tras un baiat cu piciorul, aşa fãrã sã-i spui nimic, doar cã te uitai la el? am vocea neutrã, chiar dacã în mine spaima veştii, îmi ridicase pulsul. Copilu’ aproape cã ţipã:
-- Ce nu înţelegi, nu din cauza mea, eu doar mã fãceam cã filmez cu mobilul,ne jucam... iar blegul ãla de Mircea a început sã râdã de un puşti, care era lângã bãiatul ãla mai mare. Atunci tipul a venit la mine, mi-a zis cã de el facem haz, apoi mi-a tras cu picioru-n falcã...
Încremenesc, nu ştiu ce sã-i zic, simt cã undeva în altã parte este buba, în mod sigur şi el are o parte de vinã. Mã lupt cu vocea mea sã nu parã speriatã, trebuie sã-l fac sã vadã adevãrul, ridic încet tonul când îi rãspund, nu ca sã ţip, ci mai degrabã ca sã-i captez atenţia:
-- Pãi bine mãi Denis doar ţi-am spus cã joaca voastrã cu filmatul nu-mi miroase a bine, cã veţi avea o grãmadã de necazuri. Zi tu cã nu te-am avertizat?
Este de-a dreptul furios acum, îşi scoate şapca şi o aruncã pe jos, aruncã şi haina apoi se îndreaptã spre uşã şi o împinge. Plânge, mi se rupe inima de el dar nu vreau sã-i şterg lacrimile. Acesta este pasul lui, este marea lui desprindere, eu doar pot sã-l susţin. Lacrimile îi vor descãrca frustrarea, îl vor împãca cu el şi viaţa. A intrat atât de repede în adolescenţã, prea repede au început problemele gândurilor, prea repede a venit vremea celorlalte de ce-uri. Iatã-l acum la poarta adolescenţei, facând primul pas. Intru în sufragerie şi îl chem sã stãm de vorbã, îl ademenesc spre mine pentru a putea sã-i ofer înţelegerea şi sprijin sufletului de copil. Se aşeazã pe canapea, este încã suspicios, are impresia cã nu ţin cu el, cã nu îl cred. În timp ce mã pun în genunchi pe parchet, îi prind mâinile într-ale mele. Este crud ce trebuie sã-i spun:
-- Denis! Denis! ce pot sã fac acum, sã mã duc la tipu' ãla şi sã-l iau la tãvãlit? Nu vezi cã sunt jumãtate de om, poate o fur şi eu. Iar în altã ordine tipu’ are dreptate.
-- Cum?! Ce tot spui mami, vorbeşti aiurea! ţipã el disperat.
-- Da copile şi eu tot pe tine te ardeam, am continuat folosind limbajul lor.
-- Pãi de ce? mã întreabã zãpãcit de ce spun, lacrimile încã jucându-i în ochi.
-- Pãi din acest motiv domnişorule, cã eşti mai mare în ceata lui Piţigoi, cã toţi puştii te ascultã şi cã, atunci cand îţi iei funcţii şi atribuţii înalte, trebuie sã-ţi asumi şi rãspunderi. Dacã tu i-ai fi ocolit pe cei mari, atunci si gaşca piţigãiatã te urma. Mircea nu ar mai fi râs de baiatul ãla, tipul nu avea motiv sã se înfigã în tine. Aşa este şi în viaţã pui de om, cu cât alegi drumul mai drept şi curat cu atât vei ajunge la destinaţie cu bine, cu cât eşti mai calm şi intuitiv cu atât îţi va fi mai bine.
Pare cã în sfârşit a înţeles cãci s-a oprit din plãns, încearcã sã-mi explice încã odatã cã nu el are vinã. Ofteazã şi mã ia în braţe. Este îngândurat, un ecou din în adâncul lui rãsunã spunându-i cã nu mai este pici, cã face primul pas în adolescenţã. La uşã îl aşteaptã ceata lui Piţigoi, sunt gãlãgioşi, sunt însetaţi şi-mi cer apã. Au emoţii, îl cautã cu privirea. Toţi doresc sã-l întrebe ce a simţit, ce va face, sunt ochi şi urechi la el, este eveniment în ceatã!
Andrei iese pe hol, obrajii îi sunt aprinşi dar este mai liniştit acum. Sigur pe el, îşi pune iar şapca şmecherã pe cap în timp ce le spune:
-- Haide-ţi! mergem în parcul mic sã jucãm fotbal, sper sã nu vã mai hiziliţi la toţi fraierii, cã voi faceţi o glumã şi ãia înţeleg greşit. Mai bine ne vedem de ale noastre.
Intru în casã si închid uşa, încã se mai aud paşii lor mici tropãind pe scãri şi vocile subţiri de copii amestecate cu cele mai groase în transformare, de adolescenţi. Abia acum simt cum îmi tremurã picioarele, ştiu cã putea fi mai rãu, cã habar nu au copiii noştri ce pericole sunt în viaţã. Alunec pe perete, mã ghemuiesc în mine şi-l rog pe Cel de sus sã-mi dea înţelepciunea, curajul şi forţa de a-l susţine sã devinã matur.
Douã lacrimi, în sfârşit, işi permit sã-mi inunde ochii....
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Tudor ma bucur de cate ori ma citesti :)
Carmen ai in mine un prieten , sincer , oricand pot ajuta si sustine..cu drag o fac , multumiri :)
