Nu sunt poetul abisal
Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubitã,
nici nu urãsc cum trebuie, cu migalã,
dar eşti poet? Mã-ntreabã-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mã la Morgã pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul,
Ce sã-nţelegem şi cum? Duminicã a împãcãrii,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebãrii.
Operã-bufã trãim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mãrile, drogul,poem, visul Nirvanei,
bem fãrã sã bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se fãcea cã mãrile au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mã priveai cu alţi ochi,
Eu mã scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumãtate eram afarã,
tu strãluceai nemiloasã,
apoi apele s-au aşezat.
Pãrintele meu, eşti de mult în pãmânt,
Eu mã mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcã, urcã mereu,
O înãlţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mã înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mã-ngroapã încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.
BORIS MARIAN
|
