Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului.
Şi totuşi, mândru fiind
De umilirea mea,
Eram un condamnat
Trãind cu o para,
Cu un poem alãturi,
Pe-o mare de minciuni,
Cu stropii urii-n valuri
Sãrindu0mi în perciuni.
şi am tot mers nainte,
ca Noah şi Columb,
într-un târziu gãsindu-mi
sipetul â€" aur scump,
acea înţelepciune
cu care nu te naşti
sã nu fiu nici prea mândru
şi sã nu fiu nici laş.
Cândva credeam cã poeţii
Sunt fericiţii acestui pãmânt,
Apoi am aflat cã fericirea
Se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
La început scrii versuri triste,
Cu timpul simţi nevoie
Sã faci schimbul
Celor care au murit cu surâsul pe buze,
Poate de aceea poeţii, ca şi nebunii
Se cred cãlãuze.
