Continuare, capitolul 1:
Pe unii îi mai întâlniserã, se cunoscuserã demult, urmând aceleaşi trasee.
Alţii erau noi, acum îi vedeau pentru prima datã, erau mai tineri ori fuseserã învãţaţi sã umble pe alţi munţi, în alte zone. Dar toţi semãnau între ei, având acelaşi dor de înãlţimi şi aceeaşi dragoste pentru naturã.
Oriîncotro ar fi pornit, aveau mult de mers, cãci vârful era izolat şi toate traseele ce porneau de-aici erau de duratã, iar cerul arãta ca un armistiţiu de numai douã-trei ore, nu mai mult; apoi avea sã se întoarcã viscolul, cu şi mai mare putere.
Angela deschise ochii încet, cu teamã, parcã, sã nu disparã din nou cabana, cu oameni, soba, patul cu cearceafuri umede, Alexandru. Nu, n-au dispãrut. Cabana era realã, oamenii erau veseli şi prietenoşi. Alexandru, împreunã cu grupul cu care venise, se pregatea de plecare. Alergã desculţã spre el şi-i dãdu ghetele:
- Ia-le, acum s-au uscat şi ale mele, mulţumesc.
- Nu s-au uscat, rãspunse el, scoţând douã pungi de plastic din rucsac. Bagã picioarele în ele, ca sã poţi merge; la fel am fãcut şi noi, ţin cald la picioare şi, chiar şi şosetele încã umede, se încãlzesc în pungi.
De-aici, din vârf, oriunde te-ai duce, e drumul lung şi greu.
- Grãbeşte-te, îi mai zise el ieşind pe uşã, vremea se va schimba în scurt timp; dar în douã ore poţi coborî destul, încât sã nu mai fie la fel de periculos.
Ieşi în pragul uşii şi-l privi cum se îndepãrteazã. Mergea hotãrât, neprivind înapoi. Rãmase tãcutã, urmãrindu-l visãtoare, pânã când rucsacul verde se pierdu pe dupã o stâncã ce strãjuia poteca, semeaţã.
Apoi intrã şi-şi strânse tãcutã hainele. Se îmbrãcã încet, fãrã grabã, nevenindu-i parcã sã plece. Mai privi odatã, din prag, împrejurimile, apoi începu sã coboare poteca lunecoasã. Aerul rãcoros îi fãcea bine, dându-i putere la drum.
Urmã, o vreme, serpentinele, apoi începu sã le taie de-a dreptul; pierdea prea mult timp. Alunecã de câteva ori şi se ţinu de colţuri de stâncã, sã nu prindã vitezã spre adâncul prãpastiei.
Curând, stânca se terminã şi începu sã aparã liziera primei pãduri. Dintre douã pâlcuri de arbuşti, apãru şi primul izvor. Se opri şi bãu apã însetatã, dintre pietrele albe, strãlucitoare. Apa era rece şi bunã.
Din loc în loc, câte un petec de zãpadã gri rãmasã din iarna trecutã, în locuri umbrite, nepãtrunse de razele soarelui.
Apoi, deodatã, îl vãzu: la cincizeci de metri mai jos, printre tufe. Mare şi maroniu, ursul o privea şi el, de departe. Rãmase pe loc, parcã sãgetatã de privirea lui. Nu mai îndrãznea sã facã niciun pas, nici înainte, nici înapoi. N-avea rost, nu se putea întoarce: ursul ar fi ajuns-o imediat, din câteva salturi. Şi unde sã se ducã? Înapoi, însemna sã urce abruptul stâncii şi al potecii alunecoase pe care abia coborâse.
Îşi aminti de celãlalt urs, cel ce-i intrase în cort în urmã cu un an.
Atunci îşi instalase cortul chiar la coborârea acestei vãi, pe malul apei, laolaltã cu mulţi alţii, veniţi ca şi ea sã facã un popas, înainte de urcuş, ori dupã coborâre.
Seara fãcuse un grãtar chiar lângã cort, unde mâncase împreunã cu cei cinci câini ce pãzeau campingul: unul frumos, mic, alb şi creţ, de rasã, o cãţeluşã neagrã şi şchioapã şi trei pui de câteva sãptãmâni.
Sigur cã nu în ei era nãdejdea; noaptea venea paznicul acolo cu câinele lui cu lanţ de fier la gât şi stãtea pânã dimineaţa. Câinele era bun, mare, bine antrenat; noaptea îl auzea lãtrând, atunci când ursul se apropia, apoi lãtratul se auzea din ce în ce mai departe, pe mãsurã ce-l gonea, pânã nu se mai auzea deloc.
Atunci ştia cã ursul s-a îndepãrtat suficient şi cã, speriat de câinele de pazã, în noaptea aceea nu va mai reveni. Asta se întâmpla în fiecare noapte, în jurul orei unu, când se trezea mereu cu aceeaşi teamã, apoi dupã ce liniştea era restabilitã, adormea din nou, fãrã grijã.
În seara aceea însã, pãdurarul n-a mai venit, fiind plecat în alt judeţ, cu câine cu tot; dar ea n-avea de unde şti.
Dupã ce au mâncat, cei cinci cãţei sãtui şi cu chef de joacã au început sã se hârjoneascã pe lângã cort, ba împingându-se unul pe altul, ba agãţându-se şi trãgând de pânza cortului şi-aşa veche şi cam putredã, cãci se strecurau uşor între pânzã şi fâşul de deasupra, pus ca acoperiş pentru ploaie. Ea îi tot gonea, speriatã sã nu-i rupã cortul, dar ei se întorceau mereu şi-o luau de la cap.
La miezul nopţii, când a auzit pânza cortului pârâind, a fost sigurã cã ei au reuşit s-o rupã, tot agãţându-se de ea. A aprins lanterna şi a privit îngrozitã: cortul era sfârtecat pe toatã lungimea, cam pe la mijloc. A luat acul cu aţã şi, la lumina lanternei, o orã a cusut pânza putredã ce se tot destrãma, de unde-o apucai.
Când a terminat, a ieşit sã batã ţãruşii care probabil, şi-a zis ea, fuseserã scoşi de vântul ce sufla ca turbat, zbãtându-i fâşul de deasupra peste cort. A luat o piatrã şi a început sã-i batã la loc, unul câte unul, în timp ce aerul rece o trezise complet.
Atunci a observat cã toţi cei cinci cãţeluşi stãteau aliniaţi alãturi, la câţiva paşi de ea, şi toţi lãtrau cu boturile întinse undeva, în spatele ei, înspre pârâul ce curgea pe-aproape. În clipa în care s-a întors, l-a vãzut dincolo de apã: era un urs mare, ce-i privea fix din celãlalt mal. A îngheţat de spaimã.
Ar fi trebuit sã strige, sã trezeascã oamenii din celalalte corturi; dar neştiind cum sã procedeze în astfel de împrejurãri, ea s-a pierdut cu totul: a intrat înapoi în cort, ba a tras bine şi fermoarul, de parcã ursul ar fi intrat frumos, pe uşã. A stat acolo, tãcând chitic şi privindu-l prin grãtarul micuţ de aerisire, în timp ce el se-ndepãrta agale, pe firul apei.
Când sã rãsufle uşuratã cã a plecat, iatã cã ursul se-ntoarce şi vine drept spre ea! Din câteva salturi a şi ajuns, apoi o labã de urs a pãtruns în cort pe cealaltã parte, nu cea tocmai cârpitã, ci acolo unde era sacoşa cu cei doi cozonaci cumpãraţi de dimineaţã. N-a apucat sã respire, cã ursul dispãruse la fel de repede cum a intrat, speriat probabil şi el de prezenţa ei înãuntru. Era flãmând şi nu voia decât mâncare, iar cozonacii miroseau aşa de frumos…
Câteva corturi mai jos, însã, la fel de frumos i-a mirosit şi lãdiţa frigorificã a altui cãlãtor, pe care a tras-o afarã doar bãgând, tot aşa, o labã prin pânza cortului, dar din care, au vãzut a douã zi urcând şi cãutând pe munte, nu mâncase decât carnea proaspãtã, iar pasta de mici şi afumãturile rãmãseserã neatinse.
Celãlalt însã a ieşit şi a alertat pe toatã lumea, au fãcut un foc mare şi pânã la ziuã n-a mai dormit nimeni, fãcând gãlãgie tot timpul, ca sã nu se întoarcã.
Dimineaţa, când s-a luminat, cãutându-şi geaca sã-şi ia ceva din buzunar, n-a mai gãsit-o. Şi-a amintit cã o pusese pe deasupra unei pungi cu pâine, lângã pânza ce fusese ruptã în timpul nopţii. Punga de pâine dispãruse şi ea.
Abia atunci realizase ce se întâmplase: nu cãţeii rupseserã cortul prima data ci tot el, ursul, atunci când luase pâinea pe care o mâncase dincolo de pârâu; apoi, încã flãmând, se întorsese dupã mirosul de cozonaci şi alte bunãtãţi, cã tot era câinele pãdurarului plecat departe.
Acum, însã, ea nu avea mâncare. Dacã şi acesta era la fel de flãmând, n-ar fi avut ce sa-i dea.
Un timp se privirã tãcuţi. Apoi, ursul porni agale, spre ea. Urca încet, fãrã grabã, pe poteca ce şerpuia printre pietre. Se opri o clipã şi bãu apã din izvor, apoi îşi continuã drumul cu mersul leneş, greoi. Ea nu mai respira.
Apoi, când ajunse la zece paşi, dintr-o datã îl recunoscu: era bãtrânul câine de la cabanã, ce semãna întocmai cu un urs, cu blana lui maronie şi urechile mici şi rotunde. Se aşezã pe iarbã, cu picioarele moi, încã tremurând, deşi acum pericolul trecuse. Dar dacã ar fi fost adevãrat?
Trãznetul ce spintecã vãzduhul veni pe cât de neaşteptat, pe atât de ameninţãtor. Aici, printre brazii înalţi, era la fel de periculos ca pe platou.
Se uitã în jur, cãutând un adãpost.
Peste tot, brazi falnici care se aplecau în bãtaia vântului, şuierând ameninţãtor. Copaci cu coroanele legãnate vijelios, apoi roiuri de frunze şi ramuri rupte de vijelie care zburau prin aer într-un vârtej nebun.
De sus, de pe peretele de stâncã, valuri de pietre o luaserã la vale, antrenând în calea lor altele, împreunã cu frunze şi pãmânt.
Pãrea cã cerul se dezlãnţuise scuturând muntele din temelii şi strivind potecile sub puhoiul venit din înalt.
Se ridicã şi începu sã alerge bezmeticã, fãrã sã mai vadã poteca; câteva crengi o agãţarã cu mãrãcinii lor, jupuindu-i umãrul, din care sângele începu sã curgã cald, stropind frunzele din jur. Alergã mai departe; acum nu s-ar fi oprit, pentru nimic în lume. Ştia cã mai jos o aşteaptã o pãdure deasã, întunecoasã, în care animale mişunau speriate, şi ele, de urgia ce avea sã se dezlãnţuie curând. Dar pânã acolo mai avea de trecut un defileu printre stânci înalte şi abrupte, între care ecoul fãcea furtuna şi mai înspãimântãtoare.
Vântul se izbea de pereţii de stâncã, şuierând ameninţãtor. Alerga fãrã sã priveascã în stânga sau în dreapta, alunecând pe pietrele ude. Apoi se ridica şi gonea mai departe, fãrã sã gândeascã, sã vadã şi sã realizeze ce se întâmplã în jur. Pãrea cã nu mai face faţã emoţiilor adunate încã din seara trecutã, apoi şi acestora noi, prea curând, prea neaşteptat. Ploaia cãdea acum în rafale repezi şi grele, stânca pe care fugea era din ce în ce mai alunecoasã, presãratã din loc în loc de pietre ascuţite, ce-i rãneau picioarele încãlţate în ghete ude. Alunecã şi cãzu cu palma într-un ciob de stâncã. Durerea o sãgetã.
Se lãsã sã cadã pe piatra rece şi ochii i se umplurã de lacrimi grele, de durere şi neputinţã. Era mai mult un plâns de uşurare, dupã tensiunea serii trecute. Se lãsã în voia lui, nemaifiind capabilã sã facã un pas.
Nu ştia cât timp a trecut, de când sta acolo. Rafalele ploii se mai domoleau din timp în timp, apoi un nou fulger brãzda cerul, trãznetul care-i urma pãrea cã dizlocã muntele din loc, iar ropotul de ploaie se înteţea din nou.
Prin faţa ochilor înlãcrimaţi se perindau imagini estompate, ca prin ceaţã: o turmã de oi legãnându-se în valuri alburii chiar sub buza prãpastiei, o canã de ceai cald, doi ochi albaştri, “poftim, ia ghetele mele, eu mai am altele de rezervãâ€, un rucsac verde care se pierdea dupã stânca ce strãjuia poteca…
O pagodã şi femei în chimonouri colorate, temple ridicate în nisipul arid, coloane din marmurã albã, alei strãjuite de sfincşi şi, din nou, acelaşi şevalet din lemn putred şi alunecos (unde mai vãzuse acest lemn?) pe care îmboboceau bujori roşii, alãturi de lãstari de liliac violet.
Apoi, deodatã, auzi chiar deasupra ei un huruit înspãimântãtor. Pãrea cã vine de sus, din înaltul cerului, din nou întunecat şi ascuns. Un huruit de pietre, stânci şi fiare, ca la sfârşitul lumii.
O avalanşã? Gândi, dezorientatã; poate cã trãznetele repetate au dezlãnţuit furia muntelui şi acesta se revarsã vijelios spre poale, antrenând în goana-i nebunã stânci uriaşe, cu brazi, cu bucãţi de pãduri şi pietriş, toate de-a valma. În scurt timp, muntele o va înghiţi, îngropând-o înlãuntrul sãu.
Zgomotul se auzea din ce în ce mai tare, tot mai aproape, scrâşnetul asurzitor acoperindu-i ultimele gânduri…
|
